Uncategorized

Grija de azi crește și tot crește, până când cuprinde și înghite toată ziua de azi și pe cea de mâine, ca într-un film horror prost, la care totuși continui să te uiți paralizat, cu pupila mărită și inima accelerând grăbită.Grija de azi te pândește în fiecare minut, te observă mereu, pentru că ea, Grija de azi, are o singură grijă, să nu te piardă.Dacă te pierde s-ar putea să-ți fie bine, să fii mult mai liniștit, senin și fericit, și chiar s-ar putea întâmpla, să uiți de ea.Până atunci, oricum o iei cu tine mereu, în mașină dimineața, la job toată ziua, o plimbi pe culoare, o scoți la soare.În week-end o duci undeva, să viziteze ceva, sau ai „grijă” acasă de ea.Dar în loc să-ți mulțumească pentru atenția acordată, ea se insinuează mai bine, până când te prinde într-un moment de ezitare și urcă călare, la tine în spinare.Că-ți vine să strigi:Păi, bine mă Grijă! Așa ne-am înțeles? Ai zis că stai un pic, că ai venit numai să vezi dacă fac față la o situație de viață.Și acum, nu dai semne c-ai mai pleca, chiar ieri mi-ai spus că-ți aduci și iubitu’, ăla cu care tot vorbești la telefon și-l alinți Stresu’!Așa o neobrăzare mare am mai întălnit numai în perioada de votare, când toți politicienii fac frumos, ca apoi să ne pună în cârcă, griji din astea ca alde tine, tot mai mari și mai pline.Dar cu mine nu-ți va merge prea mult, cumva scap eu de tine!Pentru că tu nu știi un lucru, Grijă, în timp am învățat ceva destul de simplu dar greu de aplicat, și anume, să mă bucur de fiecare zi ca și cum niciodată mai bine nu m-aș putea simți!Așa că, nu mai contează prea mult dacă tu încă stai instalată la mine, eu pot să privesc zilnic pe fereastră, să zâmbesc și să-mi spun:- Ce zi frumoasă!

Stau carțile pe masă deschise de zile. Așteaptă ochii care să le privească, mâinile febrile care să le răsfoiască, mintea dispusă să le parcurgă. Dar mintea umblă.Prin alt spațiu invadat de lumină, în altfel de toamnă aurie, unde perele, merele și-au făcut culcuș de paie, unde câțiva struguri au rămas pe butuc așteptând mâini de departe care să-i culeagă, mâini ce n-au timp să vină.Unde trandafirii au înflorit din nou păcăliți de soarele zăpăcit și uituc, care are zile când nu-și amintește că vara a trecut.Mintea umblă printre detalii reținute parcă din alte vieți, printre frunze galbene, căzute cu sutele pe pământul ce le așteaptă, să-l învelească.Mintea redă ca și cum chiar i se întâmplă acum, foșnetul, trosnetul, fâșâitul frunzelor sub apăsarea trecătoare, mintea confundă auriul din soare cu cel din frunzele galbene de la picioare, și vede firișoarele de praf ce joacă în lumina blândă ca niște particule de aur fine.Mintea e liberă să plece unde vrea ea și deseori pleacă într-o curte din România unde toamna aranjează borcane pe care le umple de culoare, stivuiește lemne, gâlgâie în butoi, vinul.Și unde chiar acum, Mama mea, s-a oprit din eternul ei „perpetuum mobile” prin curtea ca o floare, ca să asculte adierea ce aduce un zumzet de departe.Gândul meu către ea.Pentru că mamele își simt copiii oriunde în lumea largă s-ar afla, orice vârstă ar avea, nu-i așa?Câteodată mă traversează un gând venit dintr-un dor nerostit și poate chiar neștiut, și atunci nu sunt niciunde, nu sunt nici aici unde îmi e realitatea, nici acolo unde mi se împarte inima. Nu sunt nici măcar un romenglez rătăcit.Sunt numai un om pe pământ, ce respiră toamna românească în gând.

– Și câte zile fără școală zici că mai am?- Două.- Două cu asta sau două fără asta?- Două pline. De ce, cum ești, cum te simți că începe școala?- Cum să mă simt? Simt că începe școala. Atât. Nu-i destul?

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la tine, simt așa, o fericire profundă.Dar nu-mi explic cum reușești tu să mă suporți? E un mister pentru mine.Pentru că tu, Limbă Română, ești la un așa nivel de erudiție, încât nu înțeleg, cum de ne lași pe toți neaveniții, să te folosim.Asta arată imensa ta generozitate, ne faci loc la fiecare sub aripa ta protectoare.Eu știu numai atât, că te iubesc! Fără tine n-aș putea trăi, fără tine n-aș știi nici ce simt, fără tine aș fi mai mult mută, fără tine nu mi-aș învăța mai nimic copiii, fără tine n-aș fi eu.Aveam 7 ani, când am rugat un coleg de școală, să-mi împrumute și mie cartea lui. Până atunci nu văzusem nicio carte ca aia, carte pentru copii.Nu aveam bibliotecă în satul în care m-am născut, nu avem cărți.Colegul meu mi-a dat cartea. Nu știu ce a simțit el, dar știu ce am simțit eu, am simțit o nerăbdare, o bucurie ce stătea să erupă.Mi-a spus că mi-o dă, dar numai până a doua zi la prânz.Probabil că se gândea că nu am cum să o termin așa de repede, era deja după-amiază când mi-a împrumutat-o.Am citit, am citit, am creat o lume citind, am fost în carte și cartea m-a primit cu inima deschisă.“Urechiușă zbîrlită” era cartea. O caut prin anticariate, mă mai uit la coperta ei pe Internet, și mereu când gândul se duce către “Urechiușă zbîrlită”, am din nou 7 ani.Au urmat multe cărți citite, vor urma multe altele, pentru că de atunci, dragă Limbă Română, m-am ținut scai de tine!Sunt nedespărțită de tine, acum, și în toate zilele care vor urma.La mulți ani, draga mea Limbă Română! @ photo credit http://xn--uniischimbm-hkb647a.ro/

Când nu mai scriu pe aici, se poate întâmpla din două motive, ori viața e mult mai palpitantă decât scrisul și atunci trăiesc mult în exterior, ori la mine în viață e prea întuneric și toate lanternele au bateriile consumate, semnale luminoase apar doar când clipesc și nu e nimeni pe celălalt deal ca măcar cu fumigene să transmit ceva.Acum, nu știu cum, astea două au reușit să se combine.Așa că nu scriu, ba pentru că o lună am umblat pe coclauri prin România, Franța și Spania, ba pentru că simt nevoia să stau ascunsă în mine, ca într-un cocon.Și ca în orice cocon, și într-al meu, dospește ceva.Știu asta foarte bine, am fost de multe ori acolo, am tras ușa după mine de multe ori, am privit întunericul în ochii lui negrii și goi, de multe ori. Aștept.Am răbdare. Știu precis că o să ies la lumină. Mereu am făcut-o.Între timp, pun acolo ceva muzică, câteva cărți citite, un timp mai lung cu mine, o alergare de relaxare și o cafea.Toamna asta o să fie mișto. Depinde numai de mine și de tine.Adele – Rolling in the deep (Live Royal Albert Hall) https://www.youtube.com/watch?v=PaEhQ51BvSw

Există în fiecare o imensă bibliotecă de sunete, mirosuri, gusturi, imagini, o memorie a senzațiilor trăite. Ea se activează de niciunde, deși ești cu totul conectat la actual.E de ajuns să guști o pară cumpărată într-o caserolă pe care scrie „made in Argentina”, ca instant să ai 10 ani, să simți soarele cum îți joacă pe față, să simți arșița zilei de vară, să auzi cum zumzăie o albină pe para ce tocmai s-a sinucis în iarbă, la picioarele tale.Și toate acestea se activează la secundă, pentru că biblioteca de memorii e foarte bine organizată.Unele sunt scurte senzații, se aduc în lumina pentru puțin timp și repede dispar.Altele, cum sunt cele vizuale mai ales, ajungi să le cari cu tine peste tot în zbuciumul zilelor. Ai flash uri cu ele când nici nu te gândești.Am văzut acum câteva zile niște imagini cu un cuib de berze, imagini din România și, biblioteca de memorii a scos instant în față, diminețile de vacanță cu berzele clămpănitoare care îmi dădeau deșteptarea.Am privit timp nelimitat de vară și copilărie, cuibul de berze din stâlpul de la poartă, le-am petrecut nașterile, întoarcerile cu hrană la cuib, puiul căzut din cuib. Am privit de aproape, cu oarecare teamă, ceea ce cuibul trimitea pe pământ, broscuțe, șerpi, șoricei, ca într-un circuit al vieții și morții în natură.Am fost parte a cuibului de berze și cuibul a fost parte din copilăria mea, m-am trezit dimineți în șir cu ochii la berze, un gest intrat în rutină, așa cum astăzi mă trezesc cu ochii în telefon.Nu-mi amintesc câți ani au revenit la cuib berzele, și nici nu-mi doresc să aflu, dar știu bucuria cu care strigam în curte primăvara, “S-au întors berzele!”Poate s-au întors un an, poate mai mulți, cert este că nu știu nici când n-au mai fost deloc, nici când a dispărut cuibul. Deși am vaga senzație că mi s-a povestit, constat acum, că nu-mi amintesc nimic. Am această memorie selectivă, rețin fără să fac vreun efort, mai mult părțile luminoase dintr-o întâmplare, dintr-un om, dintr-un cuib de berze.Dar biblioteca de senzații e o chestie care lucrează de capul ei, acolo nu se adună fapte, ci străfulgerări de impresii, la care de multe ori n-ai nicio contribuție.Ești numai un umil martor.Pentru că ce contribuție poți avea când ți se sinucide o pară, în iarba, la picioare, și te lasă pentru o viață cu o vară în suflet?Ce contribuție poți avea, la cuibul de berze primit cadou pe stâlpul de electricitate de la poartă, astfel încât să-l poți vedea imediat ce ieși din casă?E vara, până și-n Anglia tot vară e.Mă uit pe fereastra bucătăriei la un copil care-și face de joacă cu un băț, care stă zeci de minute cu ochii înfipți în cer, care sare pe trambulină în reprize lungi, care ascultă aerul cum vibrează și, nici că-mi vine să respir.Se creează în fața mea biblioteca de senzații.Nu vreau să deranjez minunea, că vara scoate copilul din casă, că vara îi închide computerul.Dar parcă lipsește ceva, nu știți, aș putea comanda de undeva un cuib de berze, cumva?PS A fost o vreme în România când urmăream online un cuib de berze, lăsăm ecranul deschis până când viața cuibului devenea zgomotul de fond al casei. https://www.webcamromania.ro/webcam-fauna/webcam-barza-alba/@ Ștefan Câlția – Locuri.

Ascult zorii dimineții de Paște.Se acumulează în ei o energie vie, poate creată de glasurile care în noapte au cântat, Hristos a Înviat!Fie că sunt implicată în ritual, fie că nu, zorii acestei dimineți mă învăluie într-o stare de pace, care pe negândite îmi reamintește cât sunt de recunoscătoare, pentru că am repere, pentru că vin de undeva, din alți zori, luminați într-o biserică departe, pe un deal numai al ei, Dealul Bisericii.În această biserică, acolo departe, se rostește în această noapte, numele meu, al copiilor mei, al soțului meu, al familiei mele cea de pe pământ și a celei mutată cu o stea mai sus.Acolo am simțit prima oară, cum ritualul atinge spiritul, dar n-am înțeles. Pasca, împărtășania, mersul în biserică la 4 dimineața cu oul roșu în buzunar, ca să-l mănânc după pască. Lumânarea.Între timp, m-am îndepărtat de ritual, nu dintr-un spirit de frondă, nu din nevoia de independență, ci pentru că m-am concentrat pe viață, pe binele pe care pot să-l aduc în lume, pe vorba bună pe care o spun cuiva, pe zâmbetul trimis până în sufletul altcuiva, pe ajutorul pe care-l pot da.Copiii mei m-au învățat ce e bucuria și eu atât de tare m-am bucurat că am făcut din ea al treilea copil. Cresc bucuria cu recunoștință, cu grijă, cu atenție, las bucuria să meargă pe picioarele ei, să devină independentă, să-i crească aripi.Și bucuria se întoarce la mine mereu, devine parte din mine.Da, m-am luat cu viața și am uitat de ritual.Dar zorii dimineții de Paște poartă în ei atâta spirit, lumină și bucurie pură că atunci când se strecoară în sufletul meu și întâlnesc bucuria din mine, crează ceva mai înalt, ceva ce cu mintea nu prea poți cuprinde. Aș putea să-i spun dumnezeire, dar ar suna prețios, de neatins și necuprins, așa că-i spun doar atât, vibrație de viață.Fie ca zorii zilei de Paște să vă gasească sănătoși și în deplină bucurie.Hristos a Înviat! Paște Fericit!

Când viața o ia pe repede înainte și nu mai are răbdare să te aștepte s-o ajungi din urmă, tot ce poți face este să te concentrezi pe rutină.Să faci ce făceai înainte și îți ieșea foarte bine, să transmiți minții semnalul că stăpânești lucrurile, că situația este sub control.Și atunci, ușor, ușor mintea își va diminua zgomotul de fond și vei putea auzi din nou muzica.Nu, nu aceea pe care o auzi în căști, ci aceea cântată când îți dansează sufletul, acea muzică.Dacă auzi din nou muzica te vei putea concentra pe lucrurile și gesturile mărunte, care definesc de fapt viața, vei cumpăra o floare, vei privi adânc în ochii cuiva, vei mângâia un creștet, vei îmbrățișa, vei face haz de necaz, vei râde în hohote, vei munci, vei citi până vei învăța, vei face din nou planuri.Pentru că viața, când se dezechilibrează, când este în cădere, caută să-și găsească echilibrul și tinde mereu spre bucurie, numai așa reușește să răzbată orice negură și să iasă la lumină.

Femeia, această energie de înaltă vibrație capabilă să unească lumi!Femeia este forța delicată a universului, acel grăunte de inefabil care îți taie respirația.Dă-i femeii o nouă dimineață și vei vedea cum începe să deseneze cercuri de lumină și iubire în jurul ei, adună, dăruiește, hrănește, mângâie, împăcă, unește.Se poate ca noaptea acelei dimineți să fi fost una de veghe, să fi fost una de muncă, una de griji, una de frici, una când a început un razboi, una în care nu mai găsește nimic, casa ei, masa ei, țara ei, și cu toate acestea vei vedea cum așeză lucruri, cum mângâie creștete, cum buzele îi zâmbesc deși ochii sunt triști.Pentru că femeia poate, chiar și acolo unde nici ea nu mai crede că poate.Lăsați lumea pe mâinile femeilor, pe mâinile mamelor, și-o să facem din ea o explozie de bucurie, lumină și iubire.

În zilele acestea axietatea noastră a atins cota de avarie. Chiar dacă locuim în UK suntem conectați cu România și prin ea cu Ucraina, deci simțim tot. Când lumea întreagă se duce la vale, dincolo de reacția umană de a sări în ajutor, cred că e bine pentru sănătatea noastră, să ne vedem cu calm de viață.Din normalul de zi cu zi face parte și faptul că avem din nou pisici, de dat (nu de vândut). Cred că este o veste foarte bună dacă ne gândim că torsul pisicii liniștește și acționează ca un medicament fără efecte secundare. În plus, pisica știe atât de bine s-o facă pe șefa, încât fiind prins cu cerințele ei nu mai ai atât de mult timp pentru îngrijorările tale.Avem două, s-ar putea să fie fete, cercetatorii britanici încă studiază.Aaa! Să nu uit! Sunt cam bătrâne, s-au născut în 6 decembrie 2021.Da, știu, ne-a luat ceva timp până să ne desprindem emoțional de ele!Unii dintre noi sunt încă profund afectați și conectați!Și nu, nu sunt eu, și nici copiii!