Există în fiecare o imensă bibliotecă de sunete, mirosuri, gusturi, imagini, o memorie a senzațiilor trăite. Ea se activează de niciunde, deși ești cu totul conectat la actual.
E de ajuns să guști o pară cumpărată într-o caserolă pe care scrie „made in Argentina”, ca instant să ai 10 ani, să simți soarele cum îți joacă pe față, să simți arșița zilei de vară, să auzi cum zumzăie o albină pe para ce tocmai s-a sinucis în iarbă, la picioarele tale.
Și toate acestea se activează la secundă, pentru că biblioteca de memorii e foarte bine organizată.
Unele sunt scurte senzații, se aduc în lumina pentru puțin timp și repede dispar.
Altele, cum sunt cele vizuale mai ales, ajungi să le cari cu tine peste tot în zbuciumul zilelor. Ai flash uri cu ele când nici nu te gândești.
Am văzut acum câteva zile niște imagini cu un cuib de berze, imagini din România și, biblioteca de memorii a scos instant în față, diminețile de vacanță cu berzele clămpănitoare care îmi dădeau deșteptarea.
Am privit timp nelimitat de vară și copilărie, cuibul de berze din stâlpul de la poartă, le-am petrecut nașterile, întoarcerile cu hrană la cuib, puiul căzut din cuib. Am privit de aproape, cu oarecare teamă, ceea ce cuibul trimitea pe pământ, broscuțe, șerpi, șoricei, ca într-un circuit al vieții și morții în natură.
Am fost parte a cuibului de berze și cuibul a fost parte din copilăria mea, m-am trezit dimineți în șir cu ochii la berze, un gest intrat în rutină, așa cum astăzi mă trezesc cu ochii în telefon.
Nu-mi amintesc câți ani au revenit la cuib berzele, și nici nu-mi doresc să aflu, dar știu bucuria cu care strigam în curte primăvara, “S-au întors berzele!”
Poate s-au întors un an, poate mai mulți, cert este că nu știu nici când n-au mai fost deloc, nici când a dispărut cuibul. Deși am vaga senzație că mi s-a povestit, constat acum, că nu-mi amintesc nimic. Am această memorie selectivă, rețin fără să fac vreun efort, mai mult părțile luminoase dintr-o întâmplare, dintr-un om, dintr-un cuib de berze.
Dar biblioteca de senzații e o chestie care lucrează de capul ei, acolo nu se adună fapte, ci străfulgerări de impresii, la care de multe ori n-ai nicio contribuție.
Ești numai un umil martor.
Pentru că ce contribuție poți avea când ți se sinucide o pară, în iarba, la picioare, și te lasă pentru o viață cu o vară în suflet?
Ce contribuție poți avea, la cuibul de berze primit cadou pe stâlpul de electricitate de la poartă, astfel încât să-l poți vedea imediat ce ieși din casă?
E vara, până și-n Anglia tot vară e.
Mă uit pe fereastra bucătăriei la un copil care-și face de joacă cu un băț, care stă zeci de minute cu ochii înfipți în cer, care sare pe trambulină în reprize lungi, care ascultă aerul cum vibrează și, nici că-mi vine să respir.
Se creează în fața mea biblioteca de senzații.
Nu vreau să deranjez minunea, că vara scoate copilul din casă, că vara îi închide computerul.
Dar parcă lipsește ceva, nu știți, aș putea comanda de undeva un cuib de berze, cumva?
PS A fost o vreme în România când urmăream online un cuib de berze, lăsăm ecranul deschis până când viața cuibului devenea zgomotul de fond al casei. https://www.webcamromania.ro/webcam-fauna/webcam-barza-alba/
@ Ștefan Câlția – Locuri.
