Author name: Carmen Vornicu

         O zi în care munca nu se întâlnește cu distracția, pentru că distracția e mai mereu plecată și tot mai des rămân cu munca.Chiar i-am zis zilele trecute:-Muncă, mai ieși și tu la o plimbare, ce tot te ții scai de mine?Și ea nu și nu, că ce companie plăcută, că ce m-aş face fără tine, nişte linguşeli din astea care mă umplu de nervi.Că-mi vine să-i zic: – Uite care-i treaba! Eu mă fac că nu te-am văzut, tu te faci că nu mă cunoști!Nah! Nicio șansă. Mă ține ea ocupată, să nu simt cum trece viața.Dar viața trece, chiar daca eu am rămas cu vârsta și energia pe la 40 de ani.         Acum două zile am primit un mesaj de la medicul de familie (GP) despre wellbeing, despre niște cluburi age-friendly, pentru older people, am dat click pe link, am citit şi m-am întrebat, pentru ce îmi trimit mie toate astea? Poate are legătură cu munca mea, că lucrez în Social Care, ca în final să mă prind, wtf ăștia ştiu mai bine decât mine că sunt în target!        Am râs de două ori, o dată singură (cu vârsta îți permiți asta) și a doua oară când i-am povestit lui Tudor, fiul meu, care a vrut să vadă mesajul și m-a întrebat dacă mă simt traumatizată de întâlnirea mea cu dinozaurii. So funny!          Acum dacă tot mi-am luat acest răgaz să mă uit un pic în mine, pot spune cu certitudine că indiferent de circumstanțe viața e infinit de frumoasă.    Viața este cuvântul meu preferat din limba română. Limba română cu care sunt într-o relație de iubire de lungă durată, pe viață.    Viața e bijuteria noastră ce străluceşte tot mai tare pe masură ce desăvârşim binele, lumina și seninul din noi.    Viața este muzica care când îți atinge inima, te ridică de pe scaun și porneşti cu ea într-un dans de derviş rotitor, un dans al bucuriei eliberator.    Viața este vibrația Universului în sufletele noastre, infinitul pe care nu-l putem pricepe dar îi simțim măreția și veşnicia în noi.Viața este. Beautiful Life : Ace of Basehttps://youtube.com/watch?v=LFoacsmKV6o&si=nAu_89RtQrNeDDIR   

Un om, un zâmbet cald, în ochi îi simți toata emoţia, privirea are ceva din copilul fâstâcit când e scos în fața musafirilor să arate ce poezie a mai învățat. Și multumeşte Preşedintelui și multumeşte României. Și plâng. Pentru ca Hagi are sufletul cât toată România. Pentru că spune, “am împlinit 60 de ani” ca și cum își cere scuze. Spune, “50 de ani am muncit” și simt, 50 de ani de dedicare, 50 de ani de credință că împlinești ceea ce destinul ți-a pus în cale. Un om. Un om pe care îl iubesc și căruia cu toții ar trebui să-i mulțumim cel puțin acolo, adânc, în sufletele noastre. Pentru că Hagi este Steaua României și eternul ei Cavaler. Multumim! https://dupadictare.org/wp-content/uploads/2025/03/WhatsApp-Video-2025-03-13-at-22.57.39_68d54268.mp4

     Nu sunt un om religios, niciodată n-am fost, din acest punct de vedere sunt cam “nedusă la biserică”, dar am avut întotdeauna religia binelui, a faptelor bune, am văzut cu sufletul și am acționat cu inima. Nu am niciun merit pentru asta, m-am născut cu pachetul standard îmbunătățit, sunt așa în mod natural.      Azi las gândul liber și observ, că dincolo de orice religie mi-ar plăcea să cred că Dumnezeu a creat bărbatul în starea lui de trebuie. Trebuie să fac bărbatul acum. Să-l fac puternic, să poată munci mult, să fie capabil să lupte pentru viața lui cu tot ce-i scot în cale, să reziste în condiții neprielnice, să nu-i fie frică nici de prădători, nici de natură, să țină la verticalitatea lui. Și l-a creat. Mulțumit de ce a făcut și-a luat o pauză.      S-a uitat în jur, la cerul albastru, la firul ierbii, la flori, la freămătul mării, la verdele crud, la păsările ce despicau cerul în zborul lor înalt, la ale munților semețe creste.A simțit adierea caldă a vântului în ziua de primăvara ce sta să înceapă, mângâierea soarelui pe roua dimineții, jocul de lumini și umbre printre frunzele pădurii și s-a uimit că viața poartă în ea atâta frumusețe.Din acestă stare de contemplare și din dorința de a face să dureze veșnic frumusețea vieții, a creat femeia. Cea care la rândul ei dă viață mai departe.     Este un privilegiu să fii femeie, pentru toate acestea și pentru multe altele pe care le știi doar tu.       Astfel de gânduri călătoresc astăzi prin mine, ele vin din dorința vie de a-ți transmite că ești tot ce are viața mai frumos.  La mulți ani, Femeie! James Blunt – You’re Beautifulhttps://youtu.be/M_q82PPHduI PS. Vă așteptăm sa vă abonati aici la newsletter si/sau să dați un like pe pagina https://www.facebook.com/dupadictare/

Dacă am învăţat un lucru până acum, am învăţat, că atunci când îți este frică de ceva, direct la frica aia trebuie să te duci, s-o iei de guler şi să-i spui:- Ascultă, nu te pune cu mine! Uită-te la mine frică, acum o sa fac, fix ce crezi tu, că n-am curaj să fac!Ca urmare, dacă ţi-e frică de stomatolog, te duci la stomatolog, dacă ţi-e frică să conduci maşina, îţi iei carnet, dacă eşti un om sensibil, care atunci când te expui, te simți vulnerabil şi peste toate îți este şi teamă de ridicol, fă-ţi un blog.Pentru că am diverse categorii de frici, le-am luat pe rând, până am ajuns la blog, în cazul meu, „După dictare”.Când am scris beletristică, s-a întâmplat, că ceva mi s-a dictat.Dar când am scris non-ficţiune, a fost fără dictare, am pus acolo, ce sunt, cum sunt, am pus întâmplări trăite şi reacţiile mele la ele, bune, rele.Non-ficţiune este seria ‘’Anglia, prin ochii mei’’ şi acolo sunt eu, familia mea, viaţa mea.Acum, la 4 luni de la lansare, ‘’După dictare’’ are 500 followers.500 care ați rezonat aici cu ceva, din ceea ce am trimis eu în lume.Când am creat pagina „După Dictare”, în Ajunul Crăciunului, m-am gândit că e un mod prin care familia din România să afle despre mine, ceea ce nu reuşesc să transmit la telefon.Pe 26 decembrie erau 25 followers, mi-am spus că încă e bine, pe oamenii aceştia aş putea să-i invit pe la mine, aş putea să gătesc pentru 25, aş găsi şi 25 de scaune şi nişte bere, situaţia era sub control.Dar astăzi suntem 500, nu-mi pot imagina cum v-aş putea invita pe toţi la mine.500, om cu om, e un numar foarte mare. Simt că am adus lângă mine 500 de aşteptări.Primul articol din seria ‘’Anglia, prin ochii mei” a fost publicat in 31.12.2020.L-am lăsat seara needitat şi l-am găsit dimineaţa postat, de către soţul meu. La propriu am rămas fără aer, avea greşeli de tot felul, o oră după publicare am corectat la el, apucase să-i dea şi share prin mai multe locuri.În stare de panică am corectat.De atunci soţul meu n-a mai postat fără mine pe „După dictare”, chiar dacă durează câteva zile până mă hotărăsc eu s-o fac, lui nu-i mai trebuie, dar panică, la fiecare publicare, continui să simt.După ce primesc primul like, citesc din nou ce am postat şi încerc să-mi imaginez cum a citit omul care a dat primul like, îl citesc prin ochii lui şi chiar schimb câte ceva.La „Anglia, prin ochii mei”, ‘editor’ este soțul meu, tot el şi primul cititor. Are un feedback dur, mi-o spune verde în față, în două cuvinte îmi desființează aproape tot. Odată a citit 2 fraze şi a zis:- Nu, nu, nici nu mai citesc!Mai întâi mă enervez şi argumentez, după care singură în fața tastaturii, rescriu, şterg paragrafe, câteodată dispare chiar jumătate. Ţin cont pentru că are un background în jurnalism, dar mai ales pentru că mă depăşeşte la spirit practic.De fapt cam tot timpul îmi zice:- Iar ai făcut ‘poezie’!Apreciez că e sincer, că nu face compromisuri de dragul meu, acest lucru m-a făcut tot timpul să evoluez.Continui să-i predau de 17 ani chestii din astea banale, cum ar fi, nuanța, tactul, răbdarea, prin exemplul personal, dar…Totuşi, atunci când am scris din imaginar, n-a comentat nicio virgulă, acolo mi-a lăsat ‘poezia’ şi ‘nebunia’ intacte.Nu vă pot descrie cât de greu este pentru mine, un introvertit, să-mi expun gândurile, trăirile. Dar “După Dictare’’, se luptă pentru mine cu toate fricile.Fiecare mesaj prin care mă încurajaţi, este o bucurie, deşi mă lasă fără cuvinte, dezvolt sindromul impostorului la fiecare, pentru că am sentimentul că e lungă calea, până la o scriitură bună.De cele mai multe ori vă răspund numai cu inimioare, pentru că mintea mi-e blocată într-o continuă mirare.Vă mulţumesc, pentru fiecare click, like, share, comment, pentru că aţi citit când poate nu aveaţi timp, când eraţi pe fugă, când copilul zicea într-una mami/tati, când găteaţi, când eraţi în autobuz, când v-a apărut în news feed sau l-aţi pus deoparte pentru mai târziu.Aţi citit c-un ochi în sufletul meu şi cu altul într-al vostru, pentru că altfel n-aţi fi putut rezona.Sunt fericită că de aici, din Anglia, care de aproape doi ani îmi este casă, am început să trimit o undă românească, care poate ajunge până la tine, oriunde te-ai afla în lume.Mulţumesc!Carmen Vornicufotografie © Sorin Onişor – Primăvară în Bucovina Nota: articolul de mai sus este scris in data de 28 aprilie 2021

E o zi de vară lungă cât copilăria.Soarele ne inundă cu caldura lui, e amiaza unei zile pline de copii, bunici și încredere că toate sunt unde trebuie să fie.Stăm cu toţii, câţiva copii, prieteni dintotdeauna și o bunică, în jurul fântânii, din care ea, bunica mea, a scos o găleată plină ochi cu apă.Setea ne cuprinde și mai tare, vrem toţi în același timp cana de metal cu smalţul ciobit sau să ne lipim gura de găleata de lemn cu marginile teșite.Break time, enjoy your break! 3000 de kilometri depărtare, ani de viață distanţă, apă.Beau apă şi închid ochii.În secunda în care apa alunecă pe gâtul însetat, sunt acolo: fântana, copiii, bunica şi eu, fata cu ochii mari ce se uită în adâncul fântânii.Simt umezeala fântânii în arșiţa zilei, simt piatra ce a căpătat luciu de la câte găleţi pline ochi a primit, văd mușchiul crescut pe partea de nord, printre pietre, simt teama de a nu aluneca pe piatra lucioasă, văd ochiul de apă cum pulsează în adânc, ca o chemare.O secundă, două, trei, cât ţin ochii închiși, cât apa alunecă pe gât, am fost acolo toată, ca într-o viaţă anterioară.Timpul s-a oprit, viaţa s-a suspendat, copilăria a năvălit în sinapse și a zis:- Sunt aici, niciodată nu am plecat!De unde vin, când vin şi unde se duc, când se duc, amintirile?De ce nu ne anunţă când sună ceasul dimineaţa:- Vedeţi că astăzi la prânz aveţi în program amintiri fericite din copilărie!Ca să te pregătești, să fii mai atent, să te concentrezi pe faţa bunicii de care mereu îţi este dor, ca să te uiţi mai bine în ochii copilei care ai fost, să vezi ce ai devenit.De ce, nu ne pregătește nimeni, niciodată, pentru nimic?Tot ce avem e clipa de-acum.Dar astăzi am un puls în plus, din starea de bine că am primit un dar, ceva atât de imaterial ca un gând nedus pâna la capăt, dar atât de plin de lumină, că mă inundă din interior și se revarsă prin ochi mai strălucitori, prin buze mai zâmbitoare, prin mersul sigur și încrezător, că este bine.Astăzi mi-am întâlnit copilăria.

Am urmat o periodă sfaturile Juliei Cameron din cartea ei ‘’Cum eliberezi artistul din tine’’ şi anume, să scriu imediat ce mă trezesc dimineaţa, de mână, orice îmi trece prin cap, să scriu cât timp creierul nu este pe deplin treaz şi nu poate să-mi pună piedici.Dacă nu ştii despre ce să scrii, scrie ‘’Nu ştiu despre ce să scriu”, de 10 ori, de 20 ori până când se întâmplă ceva şi începi să găseşti despre ce. Nu mi-a plăcut să umplu pagini din astea, cred că-mi aminteşte de pedepsele de la şcoală când trebuia să scriem de 100 de ori, „Nu mai strig pe culoar!”Aşa că într-o dimineaţă din asta fără nicio idee, am deschis la întâmplare o carte pentru copii şi am citit o întrebare: Ce ai face dacă ai fi copac? Şi de aici am început să scriu Maestrul.Am scris până la …”foarte rar vin la plimbare, să le arate copiilor pădurea.” şi m-am oprit, neştiind încotro s-o duc.Atunci am deschis Google şi am scris ca în transă, Constantin Brâncuşi, am apăsat Images şi m-am uitat la opera lui Constantin, căutând ceva din lemn, suficient de mare, care să se potrivească cu imaginea copacului din capul meu.Am gasit King of kings şi am mers cu scrisul mai departe.Vezi tu, Constantine, nu mă pricep la opera ta, dar cand mă gândesc la tine, mă cuprinde aşa o mândrie că eşti român la fel ca mine, că pot povesti oricărui străin despre tine, cu atâta entuziasm de parcă aş fi specialist in opera ta!19 Februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, România, s-a născut Constantin Brâncuşi, pentru mine întotdeauna King of kings.

Da, astazi este, dar nu mă folosesc de ea ca să-mi fac vreo analiză a vieții, pentru asta am toate celelalte zile.Ziua mea nu-mi aduce aminte cât sunt de minunată, știu asta în orice altă zi. Și nici nu-mi spune că nu-i alta ca mine, deja știu, e evident ca am un acut sentiment al unicității mele pe pământ.Ziua mea nu mă face specială, nici mai deșteaptă, nici mai frumoasă.Deja sunt un pic mai mult. Sunt până într-acolo, încât, atunci când am ajuns într-o seară acasă după o zi plină, cu mult timp petrecut în trafic, i-am spus soțului meu:-Tu realizezi ce fiinţă fericită sunt eu, să petrec atâtea ore cu mine și să am norocul să fiu cu una dintre cele mai mistho persoane pe care le cunosc? Ce mă făceam dacă eram obligată să stau toată ziua cu una enervantă, care să mă țină în gânduri de doi bani?Da, cam așa sunt eu de ziua mea.Şi dacă e ceva cu adevarat special azi, este faptul că am cel mai bun prilej să-mi mulţumesc, că sunt fix așa cum sunt, că-mi pasă, că nu trec indiferentă prin lume, că încerc să las semne de bunătate și bine, că sunt cel mai mare susținător al meu dar și cel mai drastic judecător.Ziua mea nu mă schimbă în altcineva, dar așa de bine îmi umblă la ego, că dacă aş putea, aş face din fiecare zi ziua mea.Hai să fim sănătoşi! Wonderful LifeSong by Black https://youtu.be/_FlOPtxvl3o?si=QkDXZO0filxRBsvL

Aș putea să trec neobservată aceasta zi, din goana la viteza a cincea cu care trăiesc acum viața.Dar ziua acesta ne unește pe toate, pe tine, cu mine, pe mine, cu tine, ne aduce aminte că suntem la un umăr distanță, la o singură privire în care putem înțelege, ce e cu tine, cum e cu mine.Ziua acesta e pentru tine, cea care și azi te trezești mai devreme decât toți ai casei, și azi pui în ordine lumea ta, și azi îndrepți un guler, așezi o cravată, închizi a mia oară cutia cu sandwich uri, pui întrebările necesare, cum ar fi, ți-ai luat echipamentul?Ziua aceasta nu are resurse și forță să-ți mulțumească ție, Femeie, pentru ce ești, cum ești, ce faci, cum faci, ziua acesta e prea mică pentru câte minuni încap în tine.Și nici nu trebuie prea mult, pentru că, sper că deja ai aflat, cât ești de norocoasă că te-ai născut femeie.Pentru că, numai tu poți cu plânsul tău să vindeci dureri, numai tu poți cu râsul tău să aduci magia, numai tu poți cu iubirea ta să împlinești viața.Numai tu. All The Love That I Ever Needed – James Blunthttps://youtu.be/JKp-LgSR3EI

Pentru că m-a lăsat la fel, cu aceleaşi griji, cu aceleaşi probleme, cu treburile care nu se mai termină, cu aceeaşi sumă pe card, cu eternele lecţii de învăţat.Și nu mi-a tăiat aripile, nu m-a pus la pământ, în acea secundă atât de aproape de haos.Și frâna apăsată, a lăsat intact viitorul copilului ăla nebun, în fuga lui peste stradă. 7-8 ani, mic, subțire, a apărut în alergare în mijlocul străzii. Frâna la prins fix în fața maşinii, la nici un metru de ea, dacă n-o apăsam, așa cum am apăsat-o, eu și copilul ăla aveam un viitor comun sau el nu-l mai avea deloc.Așa, eu pot continua să plâng, să râd, să am îndoieli, să greşesc, s-o iau de la capăt, să-mi duc mai departe rutina zilelor.Și peste toate, să mă bucur.Să mă bucur, pentru că viața a fost încă o dată generoasă cu mine. Că în universul ăsta haotic, astăzi, pentru mine, secunda care schimbă vieți a murit fară să trăiască, a plecat fară să sosească.Mulțumesc!

După o zi de marți super agitată, cu creierul pe turația maximă, am plecat azi spre lecția de broderie cu convingerea că trebuie s-o iau cătinel-cătinel de la ac și ață.Și așa am făcut.Am început prin a alege acul, unul prietenos care să nu sară la degete, la unghii sau Doamne ferește, la beregată.Apoi, am ales ațele, jurubițele, care și-au înfoiat culorile, nuanțe, pasteluri, curcubeie, primăveri și veri asortate, în cutii fermecate.Emilia, cu voce ei blândă, ne-a povestit despre toate, până când am ajuns să facem linii, puncte, flori, frunze, și ne-a pus în mână un gherghef de broderie pentru proiectul final, adică cel cu care ai șansa să treci clasa. Sau nu.Daca găsiți un love în poze, al meu e, cu love am trecut eu clasa.Am înșirat la love până mi s-a făcut liniște în cap, am pus pe pauză agitația, și-am suspendat toate grijile.Nu zic ca tu ai avea nevoie de asta, poate tu ești în relații bune cu agitația.Nu zic, dar recomand! #heART of HANDMADE #Robin and Sparrow hand-made boutique