E o zi de vară lungă cât copilăria.
Soarele ne inundă cu caldura lui, e amiaza unei zile pline de copii, bunici și încredere că toate sunt unde trebuie să fie.
Stăm cu toţii, câţiva copii, prieteni dintotdeauna și o bunică, în jurul fântânii, din care ea, bunica mea, a scos o găleată plină ochi cu apă.
Setea ne cuprinde și mai tare, vrem toţi în același timp cana de metal cu smalţul ciobit sau să ne lipim gura de găleata de lemn cu marginile teșite.
Break time, enjoy your break! 3000 de kilometri depărtare, ani de viață distanţă, apă.
Beau apă şi închid ochii.
În secunda în care apa alunecă pe gâtul însetat, sunt acolo: fântana, copiii, bunica şi eu, fata cu ochii mari ce se uită în adâncul fântânii.
Simt umezeala fântânii în arșiţa zilei, simt piatra ce a căpătat luciu de la câte găleţi pline ochi a primit, văd mușchiul crescut pe partea de nord, printre pietre, simt teama de a nu aluneca pe piatra lucioasă, văd ochiul de apă cum pulsează în adânc, ca o chemare.
O secundă, două, trei, cât ţin ochii închiși, cât apa alunecă pe gât, am fost acolo toată, ca într-o viaţă anterioară.
Timpul s-a oprit, viaţa s-a suspendat, copilăria a năvălit în sinapse și a zis:
– Sunt aici, niciodată nu am plecat!
De unde vin, când vin şi unde se duc, când se duc, amintirile?
De ce nu ne anunţă când sună ceasul dimineaţa:
– Vedeţi că astăzi la prânz aveţi în program amintiri fericite din copilărie!
Ca să te pregătești, să fii mai atent, să te concentrezi pe faţa bunicii de care mereu îţi este dor, ca să te uiţi mai bine în ochii copilei care ai fost, să vezi ce ai devenit.
De ce, nu ne pregătește nimeni, niciodată, pentru nimic?
Tot ce avem e clipa de-acum.
Dar astăzi am un puls în plus, din starea de bine că am primit un dar, ceva atât de imaterial ca un gând nedus pâna la capăt, dar atât de plin de lumină, că mă inundă din interior și se revarsă prin ochi mai strălucitori, prin buze mai zâmbitoare, prin mersul sigur și încrezător, că este bine.
Astăzi mi-am întâlnit copilăria.
