Author name: Carmen Vornicu

O imagine din copilărie este cea în care, mai multe femei se adunau la noi acasă în zilele de iarnă, care cu andrele, care cu cusături pe itamină, care cu croșeta.Altă imagine suprapune mai multe veri, când în casă se instala războiul de țesut, care era luat cu împrumut și rămânea liber mai ales vara.Războiul scârțâia a lemn uscat, suveica și vătala erau lucioase de atâta folosire. Atunci când nu mă vedea cineva, treceam suveica printre ițe, cărând după ea firul cu care credeam că urzesc țesătura, dacă greșeam ceva, mă străduiam să trec suveica înapoi pe drumul pe care venisem, dar de cele mai multe ori mă încurcam în ițe.Așa sunt și acum cu lucrul manual, „mă încurc în ițe”, și pentru că o fac cu mare succes, privesc de două ori mai fascinată la cei care reușesc.Am două prietene care fac artă din creațiile lor, una este departe, în Italia, alta este aici aproape, în Barnsley.Emilia, cea din Barnsley, va ține un atelier de broderie, miercuri, 21 iunie.Poate că noi femeile, ar trebui să ne vedem mai des, să învățăm mâinile să lucreze, vorbele și râsetele să zburde, îngrijorările să ne mai uite.Știu că numai împreună putem să fim bine aici. Am tot lucrat la acest împreună de când m-am mutat în Anglia, chiar și prin acest blog.Cu Emilia o să mă întâlnesc miercuri, ca să mă bucur de vorba ei blândă, să mă învețe să fac flori, și frunze, și inimioare din fire colorate, dar mai ales să mă întoarcă în zilele copilăriei, printre mâini dibace, zâmbete, și acea inefabilă stare de tihnă, pe care tot o pierd.Poate această întâlnire îți este de trebuință și ție.Eveniment găzduit de heART of HANDMADE și Robin and Sparrow hand-made boutique

Sunt ultimii, pentru că, până și răbdarea mea are un capăt. Acesta este capătul.Nu mai cedez la niciun, „Dar mami!”.E destul.Am repetat cu 4 generații de pisici drumul spre litiera (Ce drăgălși!), am ajuns pe primul loc la pliculeț-viteză, adică reușesc să deschid pliculețul încă de la mi, nu aștept tot miauuuul (Cât sunt de frumoși!), tapetul flutură încetișor în vreo 3 locuri (Ce jucăuși sunt!).Am trecut de mult la profesioniști, aș putea chiar menționa aceste noi skills uri în CV.Ăștia 3, ultimii, au două luni jumătate și evident că sunt cei mai frumoși din Univers, dar aici nu despre ei vorbim.Vorbim despre tine, că poate îți este bine, și încă n-ai experimentat, cum acasă la tine nu e chiar acasă la tine, cum canapeaua e un spațiu în care poți fi câteodată tolerat, cum pliculețul, da, pliculețul, e ceva pentru care ești dispus să faci chiar și overtime.Dacă te uiți la toate pozele astea, se poate ca binele tau să dea semene de oboseală și poți fi foarte aproape să-ți iei un pisic.Eu zic să închizi postarea până nu auzi și un glas de copil zicând, Dar mami!/Dar tati!#Barnsley #Wombwell

România văzută prin filtrul depărtării îmi pare în această noapte o mare de lumină. Nu vreau să mă gândesc la ce-mi lipsește în această noapte din România. Nu-mi lipsește nimic și în același timp totul îmi lipsește.Paștele acesta alte lucruri îmi sunt importante, sănătatea, liniștea, odihna, energia de a merge mai departe, prietenia, zâmbetul și lumina din ochii mei când îmi aduc aminte că sunt bine. Nu îmi mai trebuie nimic.Dar gândul îmi aduce în suflet senzații, mirosuri, gândul se tot îndepărtează de mine și caută departe, prin buzunare de copii ouă roșii, prin cuptoare văruite cozonaci, prin case primenirea de Paște când albul miroase, prin curți de biserici șoapte, printre morminte lumini, în glasuri cântarea care ne unește pe toți într-o emoție comună, indiferent dacă credem sau nu.Și gândul îmi aduce aproape „Veniți de luați lumină!”, printre adierea din noaptea rece de primăvară românească și știu că mereu voi fi aici și acolo, în România.Acolo unde am morminte, părinți, frate, soră, nepoată, rude, prieteni.Acolo unde știu exact cum miroase Paștele.Aici, aprind o lumânare și mă uit în ochii copiilor mei cu încrederea că privesc în față viitorul.Paștele acesta nu-mi lipsește nimic.

O zi de duminică ca un cadou împachetat special pentru mine.Sunt multe zile pe care le-am uitat, pentru că au cuprins în ele atâta liniște încât au trecut neobservate. Sunt și zile care au lăsat urme adânci, uneori de fericire, alteori de tristețe, uneori cu reușite, alteori cu eșecuri, uneori cu tumult de viață, alteori cu tăcere de moarte.Se poate să imprim vieții mele un ritm cam haotic, ori o pun să țină cadența cu bătăile inimii, să meargă ceas, ori o las să alerge zaludă până când mă trimite într-un vârtej de stări, de nici nu mai știu dacă eu sunt cea care mișcă lucrurile în mica mea lume, sau sunt numai un martor mut.Atunci, la fel ca astazi, îmi amintesc că viața aceasta ce mi-a fost dată, e tot ce contează. Că nu pot decât să mă bucur pentru nelimitata mea dorință de a fi azi un pic mai mult decât ieri, pentru curiozitatea mereu vie cu care caut în fiecare zi adânc în mine, să văd cine mai sunt.Și dacă se întâmplă să găsesc straturi de fericire, peste straturi de tristețe, straturi de iubire, peste straturi de durere, straturi de bucurie, peste straturi de frici, asta este pentru că acolo s-a trăit și simțit.Sunt recunoscătoare pentru că sunt, pentru ca sunt așa cum sunt, pentru că am învățat să fiu în armonie cu mine, pentru toate reușitele, dar mai ales pentru eșecuri, pentru că de la ele am înțeles cu adevarat cine și cum sunt.Sunt recunoscătoare pentru că mi-am educat răbdarea și întelegerea astfel încât să pot trasmite un mesaj coerent copiilor mei. Și ei mi-au făcut cel mai frumos cadou aseară, când am auzit-o pe sora mai mare cum îi explica fratelui mai mic, pe puncte, ce nu face bine; că stă prea mult la computer, că neglijează alte activități, că n-o să mai avem castroane la câte cară în play room și uită se le ducă înapoi. Tonul era exact ca al meu, argumentele cam la fel și în voce vibra grija, vibra implicarea, vibra iubirea.Ei nici nu știu că mi-au dăruit deja cel mai fumos cadou din lume.Astăzi este ziua mea și îmi este clar că nu le am pe toate în ordine, nu exult de fericire, cu multe sunt pe la jumătate de drum, pe multe nici nu le-am început, multe încă nu știu.Dar de un lucru sunt sigură, sunt pe drumul meu, unde pot să mă întâlnesc cu mine fără nicio frică, unde pot tot mai mult să înțeleg și să iert.Sunt pe drumul meu, unde uneori chiar este soare, cald și pace.

Până și pentru mine este evident că m-am rătăcit pe aici, încă de ieri, 10 martie.Asta pentru că a fost o avarie la satelitu’ de iarnă, dar chiar e nevoie să-mi bagi și florile astea în ochi?Aleg să mă topesc demn!Semnat. Omul de Zăpadă.

Nu am întâlnit femei din care să nu erupă spre lumină determinarea de a mișca viața, de a reface din mii de fărâme, o lume. Această putere există în fiecare femeie chiar dacă parcurge zile înnegurate, chiar dacă este în boală sau în durere, lumina din ea este mereu vie, este mereu acolo, în așteptare.Acesta este miracolul femeii. Ea, ca primăvara, mereu reînvie.Dintr-o farfurie, două linguri și-o ceașcă de cafea, ea îți face din orice loc acasă. Cu poza de familie pusă pe pervazul ferestrei ea îți face un cămin. Femeia are nevoie de o singură privire ca să știe, unde, și ce poate îmbunătăți. De multe ori nu spune, de multe ori vorbește prin mâinile ei care mereu așează, îndreaptă, pun viața în ordine.Femeia dă energie vieții. Fără ea, ‘Viața’ ar sta epuizată, obosită, tristă, incapabilă să mai miște ceva.Sunt recunoscătoare că sunt femeie, chiar dacă se pare că acest fapt mă ține în priză tot timpul. Dar, numai așa știu să trăiesc, cioplind zilnic, cu migală, bucați de suflet și dăruindu-le vieții fără a sta prea mult să mă gândesc.La mulți ani, Femeie!Ești cel mai frumos miracol!  

Am făcut din gânduri scarăȘi-am luat-o-n sus într-o doară,Urcarea e grea câteodată,De îmi vine s-o las baltă.Agățată de balustradă,Mă împiedică o idee retardă.Când urcarea devine lină,Elanul nu prea s-animă.Tot mai bine urc împiedicat,Pentru senzații de neuitat.Coborârea n-o iau în calcul,Ținta mea rămâne înaltul.

Algoritmul news feed ului FB îmi scoate zilnic în cale gândurile, întâmplările, vorbele unor oameni din România.Unii povestesc ceva, alții se revoltă, ba că plagiat, ba că demisia, ba scandal, mafioți, proxeneți.La o postare mai jos apar piese de teatru, filme, cărți.Trec peste toate, le trimit în ‘colțul minții’, în sertarul ăla căruia i-a căzut mânerul și trebuie să trag tare de laterale ca să se deschidă. Le trimit acolo pentru că nu pot cu nimic participa și nici avea așteptări pentru ceva ce se petrece mult prea departe, într-o țară la care eu privesc zilnic, dar ea nu mă mai privește așa cum altădată mă privea.Dar mintea reține și scoate precum magicianul din joben, ba un iepure, ba un porumbel, ba un scandal, ba un film.Și când o las puțin liberă, într-o vineri seara de exemplu, mintea își zice, era filmul ăla, ai citit acum vreo 2 săptămâni, da ăla al lui Dan Chișu, da.Pentru că mintea știe să-ți găsească ceva din maxim 2 click uri, când vrea ea.Și văd vineri seara, „București non-stop”. E pe YouTube.Nu știu unde stă ascunsă România zi de zi, încât pot să-mi văd liniștită de ale mele, dar e de ajuns să-mi ruleze pe ecran un colț de București, ca să găsesc România intactă, în sufrageria mea aflată la 3000 km distanță.Se termină filmul și-i spun soțului meu, care urmărea un meci:-Am văzut un film românesc.E în filmul ăsta un tip, vânzătorul de la non-stop, pe care intenționat l-au făcut rocker, pentru că dacă tu împărtășești niște valori și idealuri cu alții, e ca într-o castă, în timp dobândești un cod al onoarei pe îl aplici oriunde.Și, știi ce? Am realizat că pot să locuiesc oriunde în lume, dar nu cred că voi ajunge vreodată să simt un loc așa cum simt România.Asta e diferența, diferența e că din filmul ăsta pot să-ți povestesc și mirosul.Cum miroase strada, scara blocului, apartamentul celor doi bătrâni, taxiul, sau la Non-Stop.Hai că nici nu-ți zic mai mult, că deodată parcă nu-mi mai ajunge aerul și-mi vine să plâng.

Îmi amintesc o zi în București, o zi de început de vară (2019) când știam că o să mă mut din România și poate din această cauză priveam mai atent în jur.Era o sâmbătă dimineața, când jumătate din București, la ora 8, înca se află între somn și trezire, iar pașii capătă ecou în liniștea din jur, de-ți vine să umbli pe vârfuri, să nu trezești pe cei care tocmai s-au întors fericiți pe partea cealaltă. Umblu pe vârfuri pentru a nu deranja cu câte un țoc-țoc trimis spre geamurile deschise în însorita dimineață de 15 iunie.Intru la metrou cu senzația că pe „planeta” București e soare, cald și pace.În fața mea stă așezat un domn în vârstă, barbă albă, fața cu semne de ani, 70 poate, la un moment dat întreabă unde să coboare ca să ajungă la cimitirul Bellu.Un tânăr îi răspunde iar el continuă:- Merg la Bellu, sunt 130 de ani de când a plecat Eminescu, o să fie ceremonie, vin profesori universitari să vorbească.- A, da!? îi răspunde tânărulLa Unirii se schimbă metroul, domnul coboară și eu odată cu el, mergem pe culoarul lung, el din mers îi spune unei fete: – Merg la Bellu, sunt 130 de ani de la moartea lui Eminescu! Fata zâmbește. Trecem pe lângă un violonist. El îi strigă: – Azi îl comemorăm pe Eminescu, cântă ceva pe versurile lui, știi?Apoi domnul coboară la peron și-l văd cu adevărat pentru prima oară, sacoul descusut la spate cu căptușeala atârnând, pantalonul rupt de la genunchi în jos, sacoșa de rafie, goală, răsucită pe mână.Se îndreaptă spre cele trei coșuri de gunoi tipice pentru metrou. Caută.O fată se ridică de pe scaun și îi dă o banană. O ia. Îi spune și ei de Eminescu, îi spune și ei că au trecut 130 de ani.Vine metroul și se urcă în el, fata cu banana și domnul bătrân.Noi toți ceilalți rămânem pe peron, de partea cealaltă, senini, neștiutori, indiferenți, fără să înțelegem mare lucru din esența trecerii unui om, în drum spre Eminescu.Celebrăm și comemorăm de două ori pe an nașterea și moartea unui om a cărei trecere ar trebui să fi lăsat urme în fiecare.Câteodată ne amintim de Eminescu, câteodată nu, dar în amintirea din noi nu am simțit niciodată bucuria și entuziasmul bătrânului de la metrou…..Tu rămâi la toate rece,De te-ndeamnă, de te cheamă;Ce e val, ca valul trece,Nu spera și nu ai teamă;Te întreabă și socoateCe e rău și ce e bine;Toate-s vechi și nouă toate:Vreme trece, vreme vine.(Glossă – Mihai Eminescu)© //collegetribune.ie/old-man-belfield

Mâine anul se-noiește și odată cu el avem și noi senzația că o luăm de la capăt.Ne apucăm de bilanțuri cu ce lucruri am realizat, cu ce nu prea ne-a ieșit, și mai mereu pierdem din vedere esențialul, indiferent în ce punct am fi, acum suntem de fapt cea mai bună variantă a noastră din câte ar fi putut exista.Pentru că viața este cea mai fină perie polizor, ea ne șlefuiește zi de zi în diverse direcții, fără să ne dăm seama că participăm la un fin proces de transformare a sinelui.Și în urma acestui proces, dacă ne uităm în noi la sfârșitul unui an, sigur găsim lucruri excelent făcute, puncte de bifat, realizări extraordinare, fapte petrecute prima dată care ne pot ajunge viața toată.Dar din cauza acestor chestii importante și strălucitoare, ignorăm lucrurile mărunte de fiecare zi, când de fapt în ele se reflectă toată rezistența, forța și determinarea noastră.Eu n-am socotit niciodată, până acum, în retrospectiva unui an, faptul că, în vreo 350 de zile am pus masa pentru patru persoane, uneori pentru mai multe, în alte 270 de zile am făcut curat, am pus la spălat.În vreo 30 de zile mi-au înflorit niște flori.În toate zilele anului am ascultat, analizat, am căutat soluții, m-am străduit să înțeleg și am ajutat. În fiecare zi am învățat. În fiecare zi am îmbrățișat și încurajat. În cel puțin 30 de zile am fost sfârșită de oboseală dar am reușit să nu produc nimănui leziuni fizice și psihice.În toate zilele din an, secundă de secundă, mi-am iubit copiii, familia, prietenii, am ars ca pe rug de grija lor, am fost parte la bunele ori relele lor.În unele zile am citit, în altele am aberat în scris pe aici.Toate acestea și multe altele le-am făcut cu credința unui Sisif ce împinge bolovanul spre vârful muntelui la nesfârșit.Mâine, 1 Ianuarie, o iau de la capăt, continuând de fapt ce am început de mult, cu împăcarea omului care face și simte în fiecare zi, tot ce e posibil de făcut și simțit și chiar mai mult decât atât.Să aveți un an excelent, plin de fapte și simțiri!La mulți ani!