Algoritmul news feed ului FB îmi scoate zilnic în cale gândurile, întâmplările, vorbele unor oameni din România.
Unii povestesc ceva, alții se revoltă, ba că plagiat, ba că demisia, ba scandal, mafioți, proxeneți.
La o postare mai jos apar piese de teatru, filme, cărți.
Trec peste toate, le trimit în ‘colțul minții’, în sertarul ăla căruia i-a căzut mânerul și trebuie să trag tare de laterale ca să se deschidă. Le trimit acolo pentru că nu pot cu nimic participa și nici avea așteptări pentru ceva ce se petrece mult prea departe, într-o țară la care eu privesc zilnic, dar ea nu mă mai privește așa cum altădată mă privea.
Dar mintea reține și scoate precum magicianul din joben, ba un iepure, ba un porumbel, ba un scandal, ba un film.
Și când o las puțin liberă, într-o vineri seara de exemplu, mintea își zice, era filmul ăla, ai citit acum vreo 2 săptămâni, da ăla al lui Dan Chișu, da.
Pentru că mintea știe să-ți găsească ceva din maxim 2 click uri, când vrea ea.
Și văd vineri seara, „București non-stop”. E pe YouTube.
Nu știu unde stă ascunsă România zi de zi, încât pot să-mi văd liniștită de ale mele, dar e de ajuns să-mi ruleze pe ecran un colț de București, ca să găsesc România intactă, în sufrageria mea aflată la 3000 km distanță.
Se termină filmul și-i spun soțului meu, care urmărea un meci:
-Am văzut un film românesc.
E în filmul ăsta un tip, vânzătorul de la non-stop, pe care intenționat l-au făcut rocker, pentru că dacă tu împărtășești niște valori și idealuri cu alții, e ca într-o castă, în timp dobândești un cod al onoarei pe îl aplici oriunde.
Și, știi ce? Am realizat că pot să locuiesc oriunde în lume, dar nu cred că voi ajunge vreodată să simt un loc așa cum simt România.
Asta e diferența, diferența e că din filmul ăsta pot să-ți povestesc și mirosul.
Cum miroase strada, scara blocului, apartamentul celor doi bătrâni, taxiul, sau la Non-Stop.
Hai că nici nu-ți zic mai mult, că deodată parcă nu-mi mai ajunge aerul și-mi vine să plâng.
