Îmi amintesc o zi în București, o zi de început de vară (2019) când știam că o să mă mut din România și poate din această cauză priveam mai atent în jur.
Era o sâmbătă dimineața, când jumătate din București, la ora 8, înca se află între somn și trezire, iar pașii capătă ecou în liniștea din jur, de-ți vine să umbli pe vârfuri, să nu trezești pe cei care tocmai s-au întors fericiți pe partea cealaltă. Umblu pe vârfuri pentru a nu deranja cu câte un țoc-țoc trimis spre geamurile deschise în însorita dimineață de 15 iunie.
Intru la metrou cu senzația că pe „planeta” București e soare, cald și pace.
În fața mea stă așezat un domn în vârstă, barbă albă, fața cu semne de ani, 70 poate, la un moment dat întreabă unde să coboare ca să ajungă la cimitirul Bellu.
Un tânăr îi răspunde iar el continuă:
– Merg la Bellu, sunt 130 de ani de când a plecat Eminescu, o să fie ceremonie, vin profesori universitari să vorbească.
– A, da!? îi răspunde tânărul
La Unirii se schimbă metroul, domnul coboară și eu odată cu el, mergem pe culoarul lung, el din mers îi spune unei fete: – Merg la Bellu, sunt 130 de ani de la moartea lui Eminescu! Fata zâmbește. Trecem pe lângă un violonist. El îi strigă: – Azi îl comemorăm pe Eminescu, cântă ceva pe versurile lui, știi?
Apoi domnul coboară la peron și-l văd cu adevărat pentru prima oară, sacoul descusut la spate cu căptușeala atârnând, pantalonul rupt de la genunchi în jos, sacoșa de rafie, goală, răsucită pe mână.
Se îndreaptă spre cele trei coșuri de gunoi tipice pentru metrou. Caută.
O fată se ridică de pe scaun și îi dă o banană. O ia. Îi spune și ei de Eminescu, îi spune și ei că au trecut 130 de ani.
Vine metroul și se urcă în el, fata cu banana și domnul bătrân.
Noi toți ceilalți rămânem pe peron, de partea cealaltă, senini, neștiutori, indiferenți, fără să înțelegem mare lucru din esența trecerii unui om, în drum spre Eminescu.
Celebrăm și comemorăm de două ori pe an nașterea și moartea unui om a cărei trecere ar trebui să fi lăsat urme în fiecare.
Câteodată ne amintim de Eminescu, câteodată nu, dar în amintirea din noi nu am simțit niciodată bucuria și entuziasmul bătrânului de la metrou.
….
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(Glossă – Mihai Eminescu)
© //collegetribune.ie/old-man-belfield
