Pentru că m-a lăsat la fel, cu aceleaşi griji, cu aceleaşi probleme, cu treburile care nu se mai termină, cu aceeaşi sumă pe card, cu eternele lecţii de învăţat.
Și nu mi-a tăiat aripile, nu m-a pus la pământ, în acea secundă atât de aproape de haos.
Și frâna apăsată, a lăsat intact viitorul copilului ăla nebun, în fuga lui peste stradă. 7-8 ani, mic, subțire, a apărut în alergare în mijlocul străzii. Frâna la prins fix în fața maşinii, la nici un metru de ea, dacă n-o apăsam, așa cum am apăsat-o, eu și copilul ăla aveam un viitor comun sau el nu-l mai avea deloc.
Așa, eu pot continua să plâng, să râd, să am îndoieli, să greşesc, s-o iau de la capăt, să-mi duc mai departe rutina zilelor.
Și peste toate, să mă bucur.
Să mă bucur, pentru că viața a fost încă o dată generoasă cu mine. Că în universul ăsta haotic, astăzi, pentru mine, secunda care schimbă vieți a murit fară să trăiască, a plecat fară să sosească.
Mulțumesc!
