Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la tine, simt așa, o fericire profundă.
Dar nu-mi explic cum reușești tu să mă suporți? E un mister pentru mine.
Pentru că tu, Limbă Română, ești la un așa nivel de erudiție, încât nu înțeleg, cum de ne lași pe toți neaveniții, să te folosim.
Asta arată imensa ta generozitate, ne faci loc la fiecare sub aripa ta protectoare.
Eu știu numai atât, că te iubesc! Fără tine n-aș putea trăi, fără tine n-aș știi nici ce simt, fără tine aș fi mai mult mută, fără tine nu mi-aș învăța mai nimic copiii, fără tine n-aș fi eu.
Aveam 7 ani, când am rugat un coleg de școală, să-mi împrumute și mie cartea lui. Până atunci nu văzusem nicio carte ca aia, carte pentru copii.
Nu aveam bibliotecă în satul în care m-am născut, nu avem cărți.
Colegul meu mi-a dat cartea. Nu știu ce a simțit el, dar știu ce am simțit eu, am simțit o nerăbdare, o bucurie ce stătea să erupă.
Mi-a spus că mi-o dă, dar numai până a doua zi la prânz.
Probabil că se gândea că nu am cum să o termin așa de repede, era deja după-amiază când mi-a împrumutat-o.
Am citit, am citit, am creat o lume citind, am fost în carte și cartea m-a primit cu inima deschisă.
“Urechiușă zbîrlită” era cartea. O caut prin anticariate, mă mai uit la coperta ei pe Internet, și mereu când gândul se duce către “Urechiușă zbîrlită”, am din nou 7 ani.
Au urmat multe cărți citite, vor urma multe altele, pentru că de atunci, dragă Limbă Română, m-am ținut scai de tine!
Sunt nedespărțită de tine, acum, și în toate zilele care vor urma.
La mulți ani, draga mea Limbă Română! 
@ photo credit http://xn--uniischimbm-hkb647a.ro/
