Stau carțile pe masă deschise de zile. Așteaptă ochii care să le privească, mâinile febrile care să le răsfoiască, mintea dispusă să le parcurgă. Dar mintea umblă.
Prin alt spațiu invadat de lumină, în altfel de toamnă aurie, unde perele, merele și-au făcut culcuș de paie, unde câțiva struguri au rămas pe butuc așteptând mâini de departe care să-i culeagă, mâini ce n-au timp să vină.
Unde trandafirii au înflorit din nou păcăliți de soarele zăpăcit și uituc, care are zile când nu-și amintește că vara a trecut.
Mintea umblă printre detalii reținute parcă din alte vieți, printre frunze galbene, căzute cu sutele pe pământul ce le așteaptă, să-l învelească.
Mintea redă ca și cum chiar i se întâmplă acum, foșnetul, trosnetul, fâșâitul frunzelor sub apăsarea trecătoare, mintea confundă auriul din soare cu cel din frunzele galbene de la picioare, și vede firișoarele de praf ce joacă în lumina blândă ca niște particule de aur fine.
Mintea e liberă să plece unde vrea ea și deseori pleacă într-o curte din România unde toamna aranjează borcane pe care le umple de culoare, stivuiește lemne, gâlgâie în butoi, vinul.
Și unde chiar acum, Mama mea, s-a oprit din eternul ei „perpetuum mobile” prin curtea ca o floare, ca să asculte adierea ce aduce un zumzet de departe.
Gândul meu către ea.
Pentru că mamele își simt copiii oriunde în lumea largă s-ar afla, orice vârstă ar avea, nu-i așa?
Câteodată mă traversează un gând venit dintr-un dor nerostit și poate chiar neștiut, și atunci nu sunt niciunde, nu sunt nici aici unde îmi e realitatea, nici acolo unde mi se împarte inima. Nu sunt nici măcar un romenglez rătăcit.
Sunt numai un om pe pământ, ce respiră toamna românească în gând.
