Uncategorized

Cu înţelepciune pisicească, Masha mă priveşte-n faţă, dacă mişc creionul pe foaie, o ureche îi tresare. Mă întreb ce va face, dacă n-o las în pace, ca un şoricel de-aş chiţăi, oare atunci s-ar arcui?Masha e un animal lenevos, etern dormind fabulos. La 12 noaptea îşi aminteşte că e şi ceva vânător, prin Obor, si atunci ca un muncitor ce toată ziua a chiulit, la sfârşit de zi recuperează grăbit, tot ce n-a muncit.Aşa şi Masha, devine vânător, 10 minute pe noapte, că e obositor. După ce ai pontat ca vânător, e uşor, să-ţi reiei locul pe cuptor.Masha e un animal fericit, ce toarce înzecit, când o mângâi pe blăniţă, diva din ea, strigă că e perfect aşa!Masha dacă ar vrea, un regat şoricesc ar îngenunchea, dar mai bine aşa, că nu-şi doreşte altceva, decât la căldură să stea.Masha mereu o preferă pe Ruxi, numai la ea, devine de catifea. La mine, din pisică devine copoi, ce mă ‘amendează’ scurt pe doi.Masha are o mare calitate pisicească, ne tolerează la ea acasă.photo: Masha – the boss

Vremea Paştelui vine cu o stare specială.Indiferent dacă religia este sau nu o constantă în viaţa ta, perioada Paştelui te trimite fără să vrei spre o nevoie de primenire, a gândului şi simţirii, care îţi umple fiinţa de bunătate, tihnă şi iubire.Pentru mine, Paştele înseamnă mirosul de perdele proaspat spalate, bidineaua cu var şi mâna care împrospăta pomii, scârţîitul ziarului pe geamuri, Joia mare cu ouă roşii, nasul meu adulmecând cozonacul, crăticioara rotundă unde întotdeauna se punea surplusul de cocă, ca să mâncăm noi copiii, fără să tăiem din cozonacul mare.Şi mirarea că întotdeauna rămânea cocă pentru crăticioară.Paştele este Vinerea mare, narcisele făcute buchet, rochiţa cea nouă, deseori la fel cu a surorii mai mari, ca un strigăt în lume, că noi două suntem împreună, surori.Drumul la biserică cu buchetul ţanţoş, şi trecerea pe sub masă, cu teamă, să fiu atentă, să nu mă împiedic, să trec cu bine dincolo, ca printr-o poartă spre lumină.Paştele este o mână mare şi bătătorită de muncă în care îmi odihneam palma la ora patru în zori când mergeam după pască, în Duminica Paştelui, după slujba de Înviere.Plecam la drum prin întuneric şi găseam lumina, ieşind generoasă prin uşile bisericii larg deschise.Şi să nu uit oul roşu luat întotdeuna în buzunar, cu gândul să-l mănânc pe drum la întoarcere, după împărtăşanie. Mi se cerea o Sâmbăta în post, ca să mă pot bucura a doua zi de ou.Şi ce bucurie! Acum simt ca nu mai exista un astfel de ou pe lume.Dar exista an de an renaşterea şi bucuria vieţii în vremea Paştelui.Şi amintirea vie a tot ce mi-a fost copilărie.Paşte tihnit, fiecăruia şi tuturor!fotografie © Andreea Leopardi – unsplash.com

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Ut elit tellus, luctus nec ullamcorper mattis, pulvinar dapibus leo. E aşa de greu uneori că până şi amintirile îşi pierd culorile.E aşa de dureros uneori că n-ai sta un minut, tu cu tine, dar te ții din inerție de rutina zilnică, ca să rămâi în echilibru, să nu clachezi, când simți că ‘patinezi’.Tot cauți în tine repere, cauți în tine imbolduri pentru a trece ziua cu grație, deşi simți cum te târăşti precum melcul şi tot ca el, laşi în urmă o dâră umedă, de lacrimi. E bine să plângi uneori când ai adunat în tine picătură cu picătură, când credeai că mai încape încă una, uite e gata, prea plin şi se revarsă.Culmea e că scriu asta când mi-e bine, nu pot să scriu despre starea de rău, în plin rău, atunci nu văd ecranul, pentru că-mi dansează în ochi nişte lebede pe lacuri, pentru ca se face noapte în minte şi-mi vine, să ies măcar puțin din mine.Să arunc jos tot ce car, cu greu, mereu.Să văd cum e respirația fără poveri şi gândul liber fără idei despre griji şi dureri.Şi de fapt ce mai vreau? Să am.Viața a fost generoasă, atât numai că m-a trimis departe de-acasă.De aici mă străfulgeră câteodată o durere, ca o faptă penală, pentru care n-am fost arestată.O durere despre care ştii că nu se justifică, că oricum acolo ți-ar fi fost mai rău, că aici eşti bine, îți faci un rost, un loc, devii de-al casei, de-al spațiului.Şi liniştea, liniştea te inundă zi de zi, eşti recunoscator pentru liniştea ta, ții cu dinții de ea.Şi atunci, de unde şi cum te pătrunde, o visare, şi-o nostalgie de-o infinită candoare? Care se strecoară în suflet, uşor, ca un dor şi simți că ți se face rece, că aerul capătă greutate şi te-apasă, că lumina se micşorează, că zidurile te înconjoară, tot mai aproape.Şi-ți vine să pleci, s-o iei un pic din loc, să mergi, să fugi, să simți vântul, ploaia, ce-o fi, să simți că pământul e mare, că cerul e larg şi locul tău e aici, chiar aici, unde alegi zi de zi, SĂ FII.

– Bine, îţi cumpăr pentru a ţânşpea mia oară carioci, altceva mai vrei?- Nu mami, e suficient atât.- Şi nu te mai uita după dulciuri că nu-ţi mai iau nimic, ok?- Uf, bine.- Acum ce faci, de ce te întorci? Chiar nu înţeleg ce cauţi din nou pe rândul ăla, ţi-am spus că nu mai luăm nimic.- Du-te înainte mami, mă mai uit puţin pe aici!- Cum adică să mă duc înainte, nu ai venit cu mine sau ce? Şi acum ce ascunzi acolo, ţi-am spus că nu-ţi mai iau nimic, de ce ai buzunarul aşa umflat? Tu ai pus ceva în buzunar? Ai înebunit? Cum poţi să faci aşa ceva, or să zică că vrei să furi, cum vine asta? Scoate imediat ce ai în buzunar, nu poţi să faci aşa ceva!-Dar plătesc eu mami, am nişte bani de ultima data când mi-ai dat şi vreau să plătesc eu.-Ce să plăteşti tu, ţi-am spus că nu mai iau nimic, chiar nu ne înţelegem? Şi acum unde te duci?O văd cum se strecoară pe lângă mine până la o casă automată, plăteşte ce-o fi cumpărat acolo, fără aprobarea mea, că aşa copil încăpăţânat n-am mai văzut, ştim noi cu cine seamănă. Evident mă lasă şi cu toate cumpărăturile, să scanez totul singură, eu spun una şi ea face alta. Lasă că vorbim noi afară, chiar aşa am ajuns să nu ne mai înţelegem.Termin de plătit. Aşa nervi, pentru ce? Ies.O găsesc în faţa magazinului.La mulţi ani, mami! Îmi întinde un ursuleţ de pluş cu o inimă argintie strălucitoare, pe care scrie cu fir negru în litere de mână: mum I love you şi o inimioară cusută mai jos.Şi stăm aşa strâns îmbrăţişate printre sacoşele cu cumpărături, printre trecători, eu o pup pe păr la nesfârşit, protejăm cel mai important urs de pluş de pe pământ şi-i spun:- Iartă-mă, te rog! Uneori sunt aşa de ‘oarbă’ şi te acuz de nişte lucruri pe care ştiu prea bine că nu le-ai face. Uneori sunt o pacoste. Iartă-mă, te rog! Că n-am văzut, că n-am ştiut!Te iubesc, Rux! Mulţumesc!Peste trei zile era ziua mea, cum să fi priceput?

Îmi trebuie câteodată un ‘ajutător’, să-mi dea elan când vreau să zbor, să mă reînveţe să trăiesc, când nu mai ştiu şi rătăcesc.Astfel de gânduri îmi țopăiau prin minte când am decis să cumpăr versiunea Premium la aplicaţia pentru trăit.Oare app ul de trăit n-ar trebui să fie gratuit?Am instalat app ul de trăit, dar nu e nimic de capul lui, are o mulţime de bug uri, nu pot pricepe cum de l-au lansat, mai costă şi o grămadă de bani. L-am avut free o perioadă, după care au început să-mi debiteze cardul, automat, lună de lună.Doriţi plată recurentă pentru aplicaţia de trăit? Da sau nu?Normal că Da, am mereu nevoie de ea.Şi aşa app ul de trăit a devenit o permanenţă în viaţa mea.Că e mai comod aşa, să acuz pe altcineva când nu-mi iese ceva, când nu rezonez cu cineva, când nu pun suflet deşi aş putea, când mi-e frică, când greşesc, când nu vorbesc, când a nu mă implica devine un mod de-a exista, când spun că nu depinde de mine, să mai facă şi alţii, de ce să tot împing eu bolovanul pe munte, nu era unul pe care îl chema Sisif pentru asta?Am aplicaţia de trăit şi ea îmi permite să nu-mi asum nimic.În fond merită banii aplicaţia asta, dacă e o interfaţă între mine şi viaţă.Că nici durerile nu mai sunt ce au fost, în urma lor nu mai rămâi fără rost, le estompează aplicaţia pe toate, până li se şterge conturul. Şi-n loc să simţi, vezi de fapt că nimic nu te mai scoate din minţi, ba te lasă chiar indiferent.De nicăieri venită, fix când aplicația îmi amintea să respir, am simţit o durere scurtă în umărul drept şi m-am trezit.Doamne ce vis ciudat am avut, auzi şi tu, app pentru trăit!Uf, părea atât de real!Bine că nu e şi încă am multă treabă.Să găsesc spaţii de respirat, momente de stat şi cugetat, simţiri de bucurat.Să găsesc idei de analizat, spirit de implicat, dureri de traversat, lumină de vegheat, minte de deşteptat.Să găsesc fapte bune de dăruit, oameni de locuit, iubire de iubit, viaţă de trăit.Să gândesc, să-mi permit să greşesc, să simt că trăiesc!

Aproape plin. Când eram gata, gata să iau calea tomberonului, de fapt chiar eram în tomberon, fie vorba între noi, m-am trezit cu mirare că se deschide capacul şi în lumina creată se ivesc două capete.O mâna se întinde şi mă cuprinde, o voce întreabă: – E bun ăsta? Neeeah, nu cred.Altă voce zice: – Ba da mami, e bun, lui Tudor o să-i placă!Uf, ce noroc! Sunt scos din tomberon. A fost cât pe ce!-Hei, Tudor, ţi-am găsit borcan, hai să-l umplem cu iarbă!În nişte mâini dibace, eu borcanul, sunt şters de urmele de apă.Am fost un borcan cu miere, eram borcanul principal, toţi mă socoteau important, toţi mă voiau, toata ziua mă vizita o linguriţă. Prin faţa mea trecea felia cu unt, cafeaua de dimineaţă, ceaiul cu aromă de scorţişoară şi odată chiar a trecut prajitura cu nucă din 6 foi.Ce să mai, am fost important! Funcţie mare, nu ca orişicare!Toţi se înclinau, toţi mă băgau în seamă, îmi cereau să fiu mereu deschis la nevoile sau dorinţele lor. E drept că şi eu am fost un tip ok, care mereu le sărea în ajutor şi muncea până la epuizare.M-am dăruit fără încetare.Până într-o zi când băiatul m-a văzut pentru prima dată gol şi m-am jenat foarte tare.Am încercat să-i demonstrez că sunt tot eu, dar aşa gol de conţinut, nu însemnam prea mult. Ştiu că m-am alarmat, m-am consumat pentru un fleac, de demonstrat. Şi anume că dincolo de miere nu este doar durere, pot să am o viaţă senină, chiar fără burta prea plină. Dar nimic n-a contat, nimeni n-a ascultat.Un jet de apă m-a umplut, o mână m-a răsturnat şi iar m-a umplut şi iar m-a răsturnat, fără să ştie că spălatul, mi-a pus capacul.Cu o simplă răsucire m-a făcut una cu capacul şi m-a aruncat neglijent în tomberonul a cărui culoare nu am distins-o, că era soare. Acum ne reciclăm, adică un soi de reîncarnare în viaţa de borcane.În tomberon, aglomeraţie mare, parcă erau şi nişte celofane. Noroc cu mâna dibace, care după ce m-a spălat, m-a dus din nou în casă şi m-a pus copilului pe masă.Noroc şi cu copilul care m-a primit în sufletul lui negreşit, să mă umple cu iarbă, să facă culcuş pentru o piatră.Nu, nu era o piatră oarecare ci un prieten de-al lui pe nume Grey.Vorbea cu el, îl alinta şi în culcuşul lui îl plimba.Se poate să nu mai am în mine miere, dar am iarba din culcuşul lui Grey pe care am primit-o toată, ca pe-o nouă dimineaţă, într-o altă viaţă.

Am urmat o periodă sfaturile Juliei Cameron din cartea ei ‘’Cum eliberezi artistul din tine’’ şi anume, să scriu imediat ce mă trezesc dimineaţa, de mână, orice îmi trece prin cap, să scriu cât timp creierul nu este pe deplin treaz şi nu poate să-mi pună piedici.Dacă nu ştii despre ce să scrii, scrie ‘’Nu ştiu despre ce să scriu”, de 10 ori, de 20 ori până când se întâmplă ceva şi începi să găseşti despre ce. Nu mi-a plăcut să umplu pagini din astea, cred că-mi aminteşte de pedepsele de la şcoală când trebuia să scriem de 100 de ori, „Nu mai strig pe culoar!”Aşa că într-o dimineaţă din asta fără nicio idee, am deschis la întâmplare o carte pentru copii şi am citit o întrebare: Ce ai face dacă ai fi copac? Şi de aici am început să scriu Maestrul.Am scris până la …”foarte rar vin la plimbare, să le arate copiilor pădurea.” şi m-am oprit, neştiind încotro s-o duc.Atunci am deschis Google şi am scris ca în transă, Constantin Brâncuşi, am apăsat Images şi m-am uitat la opera lui Constantin, căutând ceva din lemn, suficient de mare, care să se potrivească cu imaginea copacului din capul meu.Am gasit King of kings şi am mers cu scrisul mai departe.Vezi tu, Constantine, nu mă pricep la opera ta, dar cand mă gândesc la tine, mă cuprinde aşa o mândrie că eşti român la fel ca mine, că pot povesti oricărui străin despre tine, cu atâta entuziasm de parcă aş fi specialist in opera ta!19 Februarie 1876, la Hobiţa, Gorj, România, s-a născut Constantin Brâncuşi, pentru mine întotdeauna King of kings.

Deschid ochii, e dimineață.Nimic nu s-a schimbat față de ieri și totuși sunt o nouă eu, într-o nouă zi.Ce fac cu ea? O împart pe felii și o împachetez precum sandwich-urile pe care le pregătesc copiilor.Pun felia de griji, peste felia de încredere, pun la mijloc bucățele de speranță și ung ambele felii cu tot binele ce-l găsesc în borcan.Pun felia de iubire, peste felia de fericire, adaug la mijloc multe îmbrățisări și le ung pe ambele cu zâmbete.Iau felia de muncă și o ung cu responsabilitate, pun deasupra felia de putere și sunt gata de plecare.Când termin programul, dau peste felia de mers și o parcurg pe toată în drumul cu mașina, e momentul meu magic din zi, când a fi la volan devine bucurie. Văd cerul.Câteodată cineva îmi așează în parbriz un soare și un spectacol de nori fabulos. Într-o zi Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul, mi-a trimis un soare perfect rotund, între doi nori conturați cu negru, ca trasați cu rimmel. Mă gândesc la asta în timp ce Passenger îmi cântă în urechea dreaptă:How many times can I tell youYou’re lovely just the way you areDon’t let the world come and change youDon’t let life break your heartȘi deodată am sentimentul că sunt bine, că toate sunt la locul lor, planurile s-au suprapus perfect, puzzle-ul este complet, pentru că toate acasă în România îmi sunt bine și toate acasă în Anglia îmi sunt la locul lor.E o stare de grație între două lumi. Am mai avut această stare de câteva ori de când am plecat din România. Din păcate nu ține mult, pentru că planurile se deplasează continuu, un telefon din Romania cu o tristețe în glas, o stare de oboseală aici și echilibrul dispare.Dar rămâne vie în mine, senzația de bine. Și de aici îmi extrag energia, de a împacheta în fiecare dimineață, felii de viață.@ Passenger – The Way That I Love Youhttps://www.youtube.com/watch?v=5ARUfe5xjX4

Mereu îmi propuneam să fac lucruri, să schimb comportamente, făceam liste, trasam planuri.Anul acesta îmi doresc să fiu şi toate să-mi fie, părinții în viață, familia aproape, copiii bucuroşi, soțul entuziast, prietenii cu sufletul uşor.Anul acesta îmi doresc să văd, ochii copiilor sclipind, zâmbetul parinților nu doar în gând, inima surorii când îşi vede nepoții, şi-o față senină în oglindă.Anul acesta îmi doresc să simt, cum îmi adie vântul prin păr, cum este o pasăre în zbor, cum creşte iarba, cum pică ploaia, cum aleargă norii pe cer, uşor.Anul acesta îmi doresc să pot, învața noi lecții, citi multe cărţi, scrie cu uşurință, gândi rapid şi vorbi numai după.Anul acesta îmi doresc să iubesc mult, pe tine om, pe tine soare, pe tine pământ, pe tine cer şi chiar pe Dumnezeu.Anul acesta aş vrea să-mi fie, o zilnică bucurie.O fi mult, o fi bine?

Astăzi m-am întâlnit cu 2020, nu arăta deloc bine, avea ochii roşii ca după plâns, obrajii palizi ca după o boală grea, îi tremura buza de jos, nu ştia ce să facă cu mâinile, se uita în toate direcţiile de parcă se simţea urmărit, compulsiv îşi consulta telefonul.- Arăţi groaznic, i-am zis. Linişteşte-te! Acum nu mai poţi face nimic, cel puţin pleacă cu demnitate, n-ai ce să mai îndrepţi într-o zi.- Dar ce vină am eu? Am numai funcţie de reprezentare, alţii fac lucruri prin spatele meu.- Auzi, nu te mai lamenta, eşti CEO pe reprezentare, oamenii de tine îşi vor aminti, vor începe fraza cu “În 2020 cand a fost pandemie…”, aşa că nu mă lua cu din astea, ce vină am eu?- Dar ce puteam face? întrebă 2020 tremurând- Tu chiar eşti tâmpit! Nici acum nu ştii ce puteai face? Puteai să opreşti totul încă din primăvară, să nu mai desparţi părinţii de copii, bunicii de nepoţi, tinerii de bătrâni, să-i laşi în viaţă pe cei care trăiau bine mersi fără ce le-ai adus tu, 2020.Trebuia să laşi oamenii să trăiască după capul lor, nu să le umpli viaţa cu o mie de frici. Asta puteai face!- Vezi cum eşti, de ce strigi la mine, ţie nu ţi-am făcut niciun rău, zise 2020.- Asta s-o crezi tu, m-a durut fiecare moarte auzită de la familie, de la prieteni, fiecare suferință aflată pe un pat de spital, fiecare neputință, fiecare pastilă luată de cei dragi pentru depășirea anxietății, fiecare frică indusă în mine și în toți ai mei. Dar știi ce? N-ai învățat nimic! Eu în locul tău îmi dădeam demisia de onoare încă din Iulie. Așa se face, da?Și-acum cară-te, că peste toate m-ai și enervat!fotografie © eu.floridatoday.com