Aproape plin.

Când eram gata, gata să iau calea tomberonului, de fapt chiar eram în tomberon, fie vorba între noi, m-am trezit cu mirare că se deschide capacul şi în lumina creată se ivesc două capete.

O mâna se întinde şi mă cuprinde, o voce întreabă: – E bun ăsta? Neeeah, nu cred.

Altă voce zice: – Ba da mami, e bun, lui Tudor o să-i placă!

Uf, ce noroc! Sunt scos din tomberon. A fost cât pe ce!

-Hei, Tudor, ţi-am găsit borcan, hai să-l umplem cu iarbă!

În nişte mâini dibace, eu borcanul, sunt şters de urmele de apă.

Am fost un borcan cu miere, eram borcanul principal, toţi mă socoteau important, toţi mă voiau, toata ziua mă vizita o linguriţă. Prin faţa mea trecea felia cu unt, cafeaua de dimineaţă, ceaiul cu aromă de scorţişoară şi odată chiar a trecut prajitura cu nucă din 6 foi.

Ce să mai, am fost important! Funcţie mare, nu ca orişicare!

Toţi se înclinau, toţi mă băgau în seamă, îmi cereau să fiu mereu deschis la nevoile sau dorinţele lor. E drept că şi eu am fost un tip ok, care mereu le sărea în ajutor şi muncea până la epuizare.

M-am dăruit fără încetare.

Până într-o zi când băiatul m-a văzut pentru prima dată gol şi m-am jenat foarte tare.

Am încercat să-i demonstrez că sunt tot eu, dar aşa gol de conţinut, nu însemnam prea mult. Ştiu că m-am alarmat, m-am consumat pentru un fleac, de demonstrat. Şi anume că dincolo de miere nu este doar durere, pot să am o viaţă senină, chiar fără burta prea plină. Dar nimic n-a contat, nimeni n-a ascultat.

Un jet de apă m-a umplut, o mână m-a răsturnat şi iar m-a umplut şi iar m-a răsturnat, fără să ştie că spălatul, mi-a pus capacul.

Cu o simplă răsucire m-a făcut una cu capacul şi m-a aruncat neglijent în tomberonul a cărui culoare nu am distins-o, că era soare. Acum ne reciclăm, adică un soi de reîncarnare în viaţa de borcane.

În tomberon, aglomeraţie mare, parcă erau şi nişte celofane. Noroc cu mâna dibace, care după ce m-a spălat, m-a dus din nou în casă şi m-a pus copilului pe masă.

Noroc şi cu copilul care m-a primit în sufletul lui negreşit, să mă umple cu iarbă, să facă culcuş pentru o piatră.

Nu, nu era o piatră oarecare ci un prieten de-al lui pe nume Grey.

Vorbea cu el, îl alinta şi în culcuşul lui îl plimba.

Se poate să nu mai am în mine miere, dar am iarba din culcuşul lui Grey pe care am primit-o toată, ca pe-o nouă dimineaţă, într-o altă viaţă.