Deschid ochii, e dimineață.
Nimic nu s-a schimbat față de ieri și totuși sunt o nouă eu, într-o nouă zi.
Ce fac cu ea? O împart pe felii și o împachetez precum sandwich-urile pe care le pregătesc copiilor.
Pun felia de griji, peste felia de încredere, pun la mijloc bucățele de speranță și ung ambele felii cu tot binele ce-l găsesc în borcan.
Pun felia de iubire, peste felia de fericire, adaug la mijloc multe îmbrățisări și le ung pe ambele cu zâmbete.
Iau felia de muncă și o ung cu responsabilitate, pun deasupra felia de putere și sunt gata de plecare.
Când termin programul, dau peste felia de mers și o parcurg pe toată în drumul cu mașina, e momentul meu magic din zi, când a fi la volan devine bucurie. Văd cerul.
Câteodată cineva îmi așează în parbriz un soare și un spectacol de nori fabulos. Într-o zi Dumnezeu mi-a făcut cu ochiul, mi-a trimis un soare perfect rotund, între doi nori conturați cu negru, ca trasați cu rimmel. Mă gândesc la asta în timp ce Passenger îmi cântă în urechea dreaptă:
How many times can I tell you
You’re lovely just the way you are
Don’t let the world come and change you
Don’t let life break your heart
Și deodată am sentimentul că sunt bine, că toate sunt la locul lor, planurile s-au suprapus perfect, puzzle-ul este complet, pentru că toate acasă în România îmi sunt bine și toate acasă în Anglia îmi sunt la locul lor.
E o stare de grație între două lumi. Am mai avut această stare de câteva ori de când am plecat din România. Din păcate nu ține mult, pentru că planurile se deplasează continuu, un telefon din Romania cu o tristețe în glas, o stare de oboseală aici și echilibrul dispare.
Dar rămâne vie în mine, senzația de bine. Și de aici îmi extrag energia, de a împacheta în fiecare dimineață, felii de viață.
@ Passenger – The Way That I Love You
