– Bine, îţi cumpăr pentru a ţânşpea mia oară carioci, altceva mai vrei?
– Nu mami, e suficient atât.
– Şi nu te mai uita după dulciuri că nu-ţi mai iau nimic, ok?
– Uf, bine.
– Acum ce faci, de ce te întorci? Chiar nu înţeleg ce cauţi din nou pe rândul ăla, ţi-am spus că nu mai luăm nimic.
– Du-te înainte mami, mă mai uit puţin pe aici!
– Cum adică să mă duc înainte, nu ai venit cu mine sau ce? Şi acum ce ascunzi acolo, ţi-am spus că nu-ţi mai iau nimic, de ce ai buzunarul aşa umflat? Tu ai pus ceva în buzunar? Ai înebunit? Cum poţi să faci aşa ceva, or să zică că vrei să furi, cum vine asta? Scoate imediat ce ai în buzunar, nu poţi să faci aşa ceva!
-Dar plătesc eu mami, am nişte bani de ultima data când mi-ai dat şi vreau să plătesc eu.
-Ce să plăteşti tu, ţi-am spus că nu mai iau nimic, chiar nu ne înţelegem? Şi acum unde te duci?
O văd cum se strecoară pe lângă mine până la o casă automată, plăteşte ce-o fi cumpărat acolo, fără aprobarea mea, că aşa copil încăpăţânat n-am mai văzut, ştim noi cu cine seamănă. Evident mă lasă şi cu toate cumpărăturile, să scanez totul singură, eu spun una şi ea face alta. Lasă că vorbim noi afară, chiar aşa am ajuns să nu ne mai înţelegem.
Termin de plătit. Aşa nervi, pentru ce? Ies.
O găsesc în faţa magazinului.
La mulţi ani, mami! Îmi întinde un ursuleţ de pluş cu o inimă argintie strălucitoare, pe care scrie cu fir negru în litere de mână: mum I love you şi o inimioară cusută mai jos.
Şi stăm aşa strâns îmbrăţişate printre sacoşele cu cumpărături, printre trecători, eu o pup pe păr la nesfârşit, protejăm cel mai important urs de pluş de pe pământ şi-i spun:
– Iartă-mă, te rog! Uneori sunt aşa de ‘oarbă’ şi te acuz de nişte lucruri pe care ştiu prea bine că nu le-ai face. Uneori sunt o pacoste. Iartă-mă, te rog! Că n-am văzut, că n-am ştiut!
Te iubesc, Rux! Mulţumesc!
Peste trei zile era ziua mea, cum să fi priceput?
