Astăzi m-am întâlnit cu 2020, nu arăta deloc bine, avea ochii roşii ca după plâns, obrajii palizi ca după o boală grea, îi tremura buza de jos, nu ştia ce să facă cu mâinile, se uita în toate direcţiile de parcă se simţea urmărit, compulsiv îşi consulta telefonul.
– Arăţi groaznic, i-am zis. Linişteşte-te! Acum nu mai poţi face nimic, cel puţin pleacă cu demnitate, n-ai ce să mai îndrepţi într-o zi.
– Dar ce vină am eu? Am numai funcţie de reprezentare, alţii fac lucruri prin spatele meu.
– Auzi, nu te mai lamenta, eşti CEO pe reprezentare, oamenii de tine îşi vor aminti, vor începe fraza cu “În 2020 cand a fost pandemie…”, aşa că nu mă lua cu din astea, ce vină am eu?
– Dar ce puteam face? întrebă 2020 tremurând
– Tu chiar eşti tâmpit! Nici acum nu ştii ce puteai face? Puteai să opreşti totul încă din primăvară, să nu mai desparţi părinţii de copii, bunicii de nepoţi, tinerii de bătrâni, să-i laşi în viaţă pe cei care trăiau bine mersi fără ce le-ai adus tu, 2020.
Trebuia să laşi oamenii să trăiască după capul lor, nu să le umpli viaţa cu o mie de frici. Asta puteai face!
– Vezi cum eşti, de ce strigi la mine, ţie nu ţi-am făcut niciun rău, zise 2020.
– Asta s-o crezi tu, m-a durut fiecare moarte auzită de la familie, de la prieteni, fiecare suferință aflată pe un pat de spital, fiecare neputință, fiecare pastilă luată de cei dragi pentru depășirea anxietății, fiecare frică indusă în mine și în toți ai mei. Dar știi ce? N-ai învățat nimic! Eu în locul tău îmi dădeam demisia de onoare încă din Iulie. Așa se face, da?
Și-acum cară-te, că peste toate m-ai și enervat!
fotografie © eu.floridatoday.com
