Vremea Paştelui vine cu o stare specială.
Indiferent dacă religia este sau nu o constantă în viaţa ta, perioada Paştelui te trimite fără să vrei spre o nevoie de primenire, a gândului şi simţirii, care îţi umple fiinţa de bunătate, tihnă şi iubire.
Pentru mine, Paştele înseamnă mirosul de perdele proaspat spalate, bidineaua cu var şi mâna care împrospăta pomii, scârţîitul ziarului pe geamuri, Joia mare cu ouă roşii, nasul meu adulmecând cozonacul, crăticioara rotundă unde întotdeauna se punea surplusul de cocă, ca să mâncăm noi copiii, fără să tăiem din cozonacul mare.
Şi mirarea că întotdeauna rămânea cocă pentru crăticioară.
Paştele este Vinerea mare, narcisele făcute buchet, rochiţa cea nouă, deseori la fel cu a surorii mai mari, ca un strigăt în lume, că noi două suntem împreună, surori.
Drumul la biserică cu buchetul ţanţoş, şi trecerea pe sub masă, cu teamă, să fiu atentă, să nu mă împiedic, să trec cu bine dincolo, ca printr-o poartă spre lumină.
Paştele este o mână mare şi bătătorită de muncă în care îmi odihneam palma la ora patru în zori când mergeam după pască, în Duminica Paştelui, după slujba de Înviere.
Plecam la drum prin întuneric şi găseam lumina, ieşind generoasă prin uşile bisericii larg deschise.
Şi să nu uit oul roşu luat întotdeuna în buzunar, cu gândul să-l mănânc pe drum la întoarcere, după împărtăşanie. Mi se cerea o Sâmbăta în post, ca să mă pot bucura a doua zi de ou.
Şi ce bucurie! Acum simt ca nu mai exista un astfel de ou pe lume.
Dar exista an de an renaşterea şi bucuria vieţii în vremea Paştelui.
Şi amintirea vie a tot ce mi-a fost copilărie.
Paşte tihnit, fiecăruia şi tuturor!
fotografie © Andreea Leopardi – unsplash.com
