După ce mi s-a răsturnat lumea, orice moment este un dar. Sau ar trebui să fie.
Şi nu e.
Pentru că orice impact/şoc vine la pachet cu reversul.
Am sentimentul că am depăşit ceva foarte greu şi e o bucurie undeva, dar în acelaşi timp tot efortul de a funcționa cât am fost în alertă, m-a golit de conținut şi mă trezesc că nu mai râd în hohote cum o făceam, că nu mai pot să țin toate lucrurile în mișcare în jurul meu, că-mi spun, trebuie să fac mai mult, dar cineva mi-a furat energia.
Suntem în vacanță la mare şi nu mai sunt atâtea râsete, atâtea plimbări, atâta bucurie, cât ar trebui să fie.
Simt cum şocul trăit acum 21 de zile continuă să producă efecte în mine.
Sunt bine şi în acelaşi timp nu sunt bine.
Parcă aş plânge, dar nu pot încă.
Ştiu că va veni o zi în care voi descătuşa tot, în care o să dau drumul la valuri.
Şi voi plânge tot plânsul lumii mele, voi plânge pentru tot, până îmi va trece.
Dar până atunci nu o să las starea de suspendare, de indiferență, de dat din umeri a nepăsare, a nu contează, să se insiuneze în mine. Nu.
Starea aceasta poate fi mai rea decât orice altceva, mai rea decât plânsul, decât suferinţa, starea în care nimic nu te zguduie, e un fel de moarte.
Şi nu sunt dispusă să cedez nimic.
Pentru că dacă azi nu mă mişc s-o depăşesc, mă trezesc mâine că e greu să mă ridic din pat, că poimâine deja îmi comandă să stau o zi în pijamale, că la ce bun să mai ies din casă, apoi îmi spune că nu pot, apoi îmi serveşte frici la micul dejun.
Ori nu, asta nu e pentru mine.
Ca urmare, în fiecare zi pot mai mult decât ieri, în fiecare zi fac ce e nevoie să fac.
Duc copiii la plajă, ne bălăcim în apă, facem haz de necaz şi râdem, deşi nu e chiar râsul nostru, cel pe care-l ştim bine, pentru că l-am tot experimentat.
Dar tot râs se cheamă şi ăsta, da? Ce altceva?
Şi aşa au trecut zilele, până azi, când e cu o bătaie de inimă în plus.
Azi e ziua dragei noastre, a primei noastre iubiri eterne, ea, Ruxandra.
Ceva se schimbă în ea, mă uit şi intuiesc adultul, e acolo în spatele jocurilor, al prostelilor, al râsetelor, al momentelor ei în care se simte liberă şi dansează şi se strâmbă ca şi cum e singură acasă, singură pe pământ.
Dar adultul ce va deveni e deja acolo, undeva.
Uff, nu vreau! Lasați-mă pe peron, să stau mai mult pe o bancă, să admir, să respir, să pricep, ce e cu trenul ăsta care merge de nebun, că nu mă lasă să-mi simt mai mult copiii, să mi-i asimilez pe deplin?
Cum nu e tren? Şi nici peron să cobor nu am şi nici timp să respir?
Doar o permanentă nevoie de mine,
să dăruiesc iubire, grijă, înțelegere, răbdare, bucurie.
Doamne, Rux! Mi-ai făcut inima bucați din secunda în care te-am văzut, într-o zi de 11 august, marți la prânz, acum 12 ani.
Şi continui să mi-o faci praf şi s-o recompui la loc în fiecare zi.
Am sentimentul că o să-ți fie bine Rux, că n-am stricat chiar tot.
Crede-mă, m-am străduit, m-am educat, am strâns din dinți şi am analizat, ce-ți spun, cum îți spun, ce transmit dincolo de cuvinte, ce las în urmă. Şi-am făcut asta zi de zi, nu aşa, în general.
În unele zile am reuşit mai mult, în altele atât cât am putut, dar niciodată n-am uitat să-ți spun, că iubesc şi te iubesc şi iar că te iubesc.
Pentru că asta ştiu cel mai bine din tot ce sunt şi simt.
Să te iubesc.
