Crângul este înverzit, florile copacilor deja au plecat, a apărut verdele crud, cerul pulsează de albastru, pe alocuri tivit cu nuanţe de alb.
E primăvară! E vie primăvară şi-mi pare mai uşoară chiar şi depresia.
Încercate gânduri mă traversează, îngrijorări eterne, o stare de melasă prin care nimic nu se vede clar, care estompează culorile, trăirile, muzica pare în surdină, viaţa e mai mereu dată pe ‘mute’.
Tot caut momentul de declic ca să ies de aici şi nu-l aflu, ca şi cum altcineva s-a strecurat sub pielea mea.
De fel sunt un om încrezător şi optimist, dar în ultima vreme mă cuprinde mai mereu o stare de suspendare, entuziasmul meu este bolnav şi continui să mă mişc prin lume fără un scop anume.
Mă surprind deseori că trag de mine ca şi cum trag de altcineva, ce niciodată nu vrea, să se mişte cum altădată o făcea.
Unde este ea, care chiar putea şi deseori chiar râdea, cu ochii şi sufletul o făcea? Unde a plecat? O aştept să revină, nu poţi pleca aşa neanunţat chiar din propria viaţa, să laşi la schimb o carcasă!
Mă doare să constat asta, cred ca trebuie să schimbam ceva, să umplem din nou rezervorul, simt că resursele se epuizează, ne umblă cineva la esenţe.
Primul a plecat entuziasmul, nici nu mă aşteptam să rămână, s-ar fi plictisit şi în plus e prea agitat ca să petreacă o viaţa în pat.
A doua a plecat vitalitatea şi fără ea te cuprind durerile toate, încheieturile trosnesc, mâinile îţi amorţesc.
A treia a plecat veselia, a luat şi râsul cu ea şi hohotele si jocurile, zice că are ‘team’ şi numai aşa poate funcţiona undeva. Ceilalţi din ‘team’ n-au comentat, veselia îi plăteşte prea bine, aşa că şi-au urmat ‘boss-ul’.
Râsul e primul după ea, asistent personal se cheamă acum.
Hohotul ce să mai spun, nicio privire n-a aruncat, că avea de hohotit ce-i dăduse râsul de citit, noile instrucţiuni, adică unde vor face din nou echipă.
Jocul evident că a plecat, nici cheile nu şi le-a luat din dulap, că oricum nu-i mai trebuiau, alte uşi de acum foloseau. Aşa că jocul s-a cărat cât ai zice ha,ha într-un râs ce în gât sta.
Nu vă amăgiţi că dacă am zis sta, a rămas totuşi râsul, el nu e prieten cu nodul în gât, aşa că a trecut pe la el numai sa-i spună ca e concediat din echipă şi nu-i mai poate însoţi, deci dacă vrea n-are decât să rămână, şi nodul în gât, buimac, sta şi nu se mişca.
Am citit ce am scris până aici şi pe la ochi mijeşte ceva, o fi râsul? S-o fi întors că a uitat ceva? Cred că e momentul să-l conving acum că nimic nu e pierdut pe drum.
Cand ai o inima plină de iubire şi sufletul îţi tresare către bine, chemi înapoi echipa, plăteşti înzecit entuziasmul şi relansezi fiinţa pe orbita care se cheamă viaţă.
Da, aşa cum aţi înţeles deja, iubirea a rămas, nicio clipă nu s-a lamentat, şi-a luat prietena răbdarea de braţ, s-au întâlnit şi cu încrederea şi la o cafea, au stat şi-au aşteptat să le vină celorlalţi mintea la cap.
