Ziua de azi e tot ce contează, ora de acum e tot ce am. Și ce fac eu cu tot ce am? Cu ușurință ofer minute, ore, zile, unor lucruri de rutină, fără ceva extraordinar în ele. Repet precum Sisif chestii de anduranță, care îmi dau impresia că țin totul în echilibru, pe umerii mei.
Aș putea fi genială, îi spun câteodată soțului meu. Și râd cu poftă.
Aș putea fi genială dacă nu aș pierde timp cu fața la aragaz, dacă nu m-aș întâlni zilnic cu mașina de spălat, cu aspiratorul, dacă n-aș fi sofer pentru copii, dacă n-aș asculta, n-aș liniști, n-aș încuraja, n-aș îmbrățișa, dacă nu m-aș dedica atât, aș putea fi orice altceva, ceva ce m-ar defini.
Dar oare ce aș fi?
Nu cumva îmi este frică să încerc să fiu genială?
Și atunci e mai ușor să mă dau ocupată?
E nevoie de efort pentru a deveni ceea ce visezi; pași de parcurs, ore de nesomn, să te lupți cu engleza, de exemplu, până o învingi, până la nivel academic s-o învingi!
Trebuie să vrei mai mult.
Dar a fi centrat către exterior și a reuși, nu înseamnă că instantaneu rezolvi și toate fricile care te pândesc din interior. Ele continuă să se ridice cât valurile de tsunami, atunci când te aștepți mai puțin. Ele te trimit în zona safe din fața aragazului și te uită acolo.
Ca urmare aș putea fi genială, în momentul în care cea mai mare parte dintre frici ar fi de acord cu asta, și tot ele mi-ar scoate în față – curajul. Să pot!
Aș putea fi genială! Bine că nu sunt, că mi-ar fi tot timpul frică de tot ce altceva aș mai putea deveni!
