O zi ca oricare alta, credea Inna. La meetingul de dimineaţă a stat mai mult cu ochii în agendă, a desenat cercuri și din ele alte cercuri, apoi a desenat un copac.
Cand se pregătea să deseneze pasărea ce zbura din copac, Michèle i-a cerut părerea în legătură cu extensia de capital pentru firma AvaTronic și preluarea de liabilities în urma fuziunii cu Shipport.
Avea cifrele in cap, era pregatită, întotdeuna este.
Dar azi gândurile îi zboara departe, la primele ei zile in Franţa, la bursa de studii ce nu-i acoperea nici cazarea, la senzaţia permanentă de foame, la cele două job uri part-time, la banii trimiși acasă cu greu.
A parcurs drum lung în cei opt ani de Franţa, este deja senior partner în firma unde lucrează de trei ani, alţii așteaptă o viaţă pentru asta.
Dar astăzi e altfel, simte că a pierdut ceva, poate din relaţia cu parinţii și surorile, din cea cu prietenii, ba chiar și din relaţia cu ţara.
– Ce bine că terminăm job-ul mai devreme, am timp pentru cumpărăturile de Crăciun, iar le-am lăsat pe ultima sută de metri. Tu ce faci de Crăciun, Inna?
– Nimic important, o să sun acasă și cam atât, oricum sărbătorile astea nu mai au nicio valoare pentru mine. Mă gândeam că simt așa pentru că nu sunt acasă cu ai mei, dar nu cred că e asta, sunt plecată de prea mult timp. Pur și simplu în fiecare an văd că e o chestie mai mult comercială, decât spirituală.
– O fi, dar copiii mei sigur se vor bucura și anul ăsta ca vine Moș Crăciun.
– Da, a ramas doar pentru ei, atât.
– Poate treci pe la noi, nu sta sigură totuși.
– Poate, mulţumesc.
Inna locuiește într-o mansardă. Își toarnă un pahar de vin și trece pervazul ferestrei. Din cameră, direct pe acoperiș. E o noapte caldă, nici anul ăsta nu a nins de Crăciun.
Își găsește locul cunoscut, la îmbinarea dintre panta acoperișului şi coșul centralei, unde ţigla este mai lată si poate sta în siguranţă. Ridică paharul către stele, Cheers!
Dedesubt orașul încă freamătă de zbucium, oamenii se grăbesc să ajungă acasă pentru noaptea de Ajun.
O s-o sun mâine pe mama, sper să nu mai plângă ca anul trecut, nu am ajuns nici acum acasă de Crăciun, în fond e o zi, ce atâta agitaţie pentru nimic.
– Salutare, salutare, bei singură?
– Hei, cum ai ajuns aici? Pe acoperișul ăsta e acces numai prin camera mea.
– Ei lasă, lasă, că mai sunt si alţii care au acces!
– Cum așa, nu inţeleg, locuiești aici, cand te-ai mutat?
– Nu locuiesc aici, sunt de departe. Dar tu ce faci aici, singură pe acoperiș? Nu-mi zice ca îl aștepți pe Moș Crăciun?
– Nu aștept pe nimeni, văd ca unii vin neaşteptaţi și neinvitaţi.
– Vorbești despre mine? Eu sunt trimis, nu neinvitat cum zici tu.
– Și mă rog cine te-a trimis? întreabă Inna curioasă
– Dacă-ţi spun, n-ai să mă crezi, dar hai, uită-te acolo în dreapta, da, de la cupola bisericii în dreapta, ridică puţin privirea, vezi ceva?
– Ce să văd, stele!
– Nu ţi se par cam multe?
– Nu, o fi vreo constelaţie ceva, pot să caut pe Google să văd exact.
– Uite ce e! Mai bine caută adresa asta, e nevoie să ajungi acolo în jumătate de oră. Ai de dus un pachet.
– Poftim? Drept cine mă iei? Ești vreun traficant și nu are cine să-ţi facă livrarea?
– Nu sunt ce crezi tu, dar dacă nu te duci șeful meu va tuna și fulgera, va înjura în barbă, în plus îmi va taia orice primă de Craciun pentru veșnicie.
– Dar de ce nu te duci tu? întreabă Inna
– Nu pot, El te-a ales pe tine.
– Stai că nu înțeleg ? Hei! Inna se uita în jur dar “trimisul’’ nu e nicăieri. Hei, e cineva? Liniște.
Pe pervazul ferestrei găsește un pachet verde legat cu sfoară. Desface ușor sfoara și mâna i se afundă în miez de nucă încă călduţ de la copt.
Mănânca cu poftă câţiva miezi.
E și un bilet, Geraldine Peter, Rue Danton, nr 6.
Se pare că Geraldine așteaptă nuca.
Ce joc mai e și ăsta? De ce ea? Stă cu pachetul în mână și nu pricepe. Ce te faci acum Inna?
Și totuși, brusc ia paltonul și alergă în jos pe scări, de acolo în stradă și tot așa până în Rue Danton. Clădirea e pe centru între două străzi, numărul 6 e la parter, o braserie, închisă la ora asta. Sună, nimic, sună din nou, mult mai lung si nervos de data asta.
– Răbdare că nu dau turcii! Un cap se ivește în ușa braseriei.Ce-i?
– Am adus nuca.
– Geraldine, auzi ţi-a sosit nuca. Anul ăsta ţi-a trimis o fată tare drăguţă. Hai intra drăguţă, intră, Geraldine e în bucătărie, intră, intră.
Geraldine o întâmpină în ușa bucătăriei cu cel mai frumos zâmbet așezat pe o faţă care a râs mulţi, mulţi ani, și toate râsetele sau păstrat în pliurile feţei.
– Un minut dacă mai întârziai, anul ăsta mâncam celebra mea placintă cu nucă, fără gram de nucă. Tu trebuie să fii Inna, bună treabă drăguţo, bună treabă.
– Dar cum de știţi cum mă chemă?
– Ei, drăguţo, la vârsta noastră mai știm și noi câte ceva. Vrei un ceai? Vezi acolo în spate pe masă, am făcut niște fursecuri cu glazură, placintă cu mere, poate vrei rulouri cu frișca, ia ce vrei ca să prinzi puteri, că trebuie să ajungi și pe Rue Naţionale
34, la Albert, cu două sticle de vin, Chateau Blanc ’47, destul de valoroase aș zice.
Îi strecoară în palmă biletul și-i pune în braţe cutia cu sticlele.
Fără prea multe cuvinte Inna pleacă spre Rue Naţionale. Pe drum e într-o continuă întrebare, ce rol are ea în toate astea și de ce? Dacă ar pleca acum acasă cu sticlele, iar ajunge vinul până la Crăciunul viitor, pentru că un vin așa de valoros îl bei cu pipeta.
Cu toate acestea, merge mai departe, Inna cea devenita acum un mare semn de întrebare.
La numarul 34 e o clădire de apartamente, Albert stă la etajul 2, sună. Se aude muzică de pian si câteva glasuri de copii.
Se deschide uşa, Albert e un domn cam de 70 de ani îmbrăcat elegant, cu camaşă albă de mătase, papion verde și vestă cadrilată grena cu galben. Se ajută la mers de un baston, deși la cât este de sprinten, crezi ca de fapt bastonul se ajută de Albert, să se mai plimbe puţin prin lume.
– Mă bucur să te vad Inna, ai ajuns la timp, vin-o să te prezint nepoţilor mei. Ei sunt Corry, Michael si Peter.
– Hei! Bună Inna, ce crezi că ne aduce Moșul, ţie ce îţi aducea când erai mică, i-am pus un pahar cu lapte și biscuiţi, să-i mai punem ceva?
– Eu îi puneam și un morcov pentru Rudolf și un cadou de la mine. Da, îmi era drag să-i dăruiesc și eu ceva Moșului, da.
– Bună idee!
– Inna, ia pachetul ăsta și mergi la Margot în Pettit Park 60, nu mai e timp de pierdut, te rog Inna, grăbește-te.
Așa că vrând, nevrând, Inna iese pe ușă, de data aceasta cu un pachet albastru legat cu fundă roșie. Nici nu mai vrea să știe ce e în pachet și nici ce caută ea în toată povestea asta. Se duce și gata.
Margot e o doamnă de vreo 40 de ani, care dupa ce o prezintă tuturor din familia ei, îi dă repede o cutie cu prăjituri și o trimite în Quai Anatole France, nr 11, la Pierre.
Când ajunge în Anatole France e deja obosită, intra pe porţile mari metalice, trece pe sub un portic si sună. Cineva îi spune că o așteptă la ultimul etaj, să ia liftul din dreapta.
Ușile liftului se deschid direct în apartamentul aflat pe toată lungimea etajului 5. Într-un hol impozant, încadrat pe două laturi de oglinzi uriașe, o masă de marmură stă semeaţă în mijloc, cu cel mai frumos aranjament de Crăciun văzut de Inna vreodată.
Se deschide ușa dinspre salon și un domn care se prezintă Pierre îi strigă din mers.
– Hai Inna intră, vino să-ţi alegi un loc.
În salonul imens tronează o masă de banchet. În dreapta vede un brad ca din poveste. Pierre îi ia cutia cu prajituri. Inna se uita în jur dezorientată. Dar Pierre e acolo tocmai pentru acest moment. Îi ia paltonul și îi vorbește cu blândeţe.
– Nu e cazul să te pierzi tocmai acum, aici ești printre prieteni, uite-o pe Geraldine, vezi e și Albert cu copiii, uite-o pe Margot cu toată familia ei. Nu-i așa că îi cunoști pe toţi? Hai să-ţi găsesc un loc! Uite, stai aici între Gerald si Andrew. Hei baieţi, uitaţi ce fată drăguţă, aveţi grijă cum vă purtaţi! O să deschidem și cadourile, sigur sub brad e unul pe care scrie numele tau.
Când rămâne o clipă singură, Inna se uită prin ferestrele salonului și vede luminiţele de pe Sena, în depărtare pe cer, sclipesc stelele. Într-un loc sunt mai multe, poate fi o constelaţie, dar cine a văzut până acum o constelaţie așa de strălucitoare, în plină mișcare?
– Mai târziu o să vina și Moșul, îi spune Pierre. Când încheie noaptea de Ajun de obicei trece pe aici, așa e în fiecare an.
– Așa e în fiecare an, repetă Inna. Ce vrei să spui? Voi chiar îl întalniți pe Moș Crăciun?
– Da, îl întâlnim, pentru că toţi lucrăm pentru el, toţi avem cel mai frumos job din lume.
